4. METODE DE EXPLORARE ŞI DESCOPERIRE A REALITĂŢII

4.1.  METODE DE EXPLORARE DIRECTĂ A REALITĂŢII


OBSERVAREA constă din urmărirea sistematică de către elev a obiectelor şi fenomenelor ce constituie conţinutul învăţării, în scopul surprinderii însuşirilor semnificative ale acestora. Observaţia este de două feluri: sistematică (sub îndrumarea cadrului didactic) şi independentă (efectuată doar de elev). În funcţie de timp, observaţiile pot fi de scurtă sau de lungă durată.
În cazul disciplinei educaţie muzicală, o observare presupune parcurgerea mai multor etape: organizarea observării, observarea propriu-zisă, prelucrarea datelor culese şi valorificarea observării. Explicitarea datelor observării se face cu ajutorul unor suporturi materiale: referate, cronici muzicale, culegeri de creaţii muzicale diverse, înregistrări etc., toate acestea putând fi strânse într-un portofoliu muzical, ce va putea fi valorificat fie la clasă, fie în activităţile de cerc muzical. Este o metodă de învăţare prin cercetare şi descoperire care  îl introduce pe elev în cercetarea ştiinţifică. Această metodă conduce şi la formarea unor calităţi comportamentale cum ar fi: consecvenţa, răbdarea, perseverenţa, imaginaţia. O modalitate de abordare a metodei, ar putea constitui observarea şi culegerea de către elevi a unor creaţii integrate folclorului copiilor, specifice zonei.
A determina elevii să cunoască realitatea sonoră  înseamnă, înainte de toate, a-i ajuta să intre în contact direct cu lunea sonoră, în contact cu creaţia artistică. Experienţa proprie ce derivă din contactul direct cu realitatea sonoră constituie una din principalele surse de obţinere a unor noi cunoştinţe. În urma acestei experienţe, capacităţile şi aptitudinile sale muzicale şi de creaţie vor înregistra un mai accentuat grad de dezvoltare. Angajaţi într-un asemenea efort, elevii sunt învăţaţi să observe, să experimenteze, să întreprindă o anchetă, să compare, să analizeze, să sintetizeze, să explice etc., să-şi însuşească de fapt anumite îndemânări şi calităţi specifice cercetătorului. Se pot deasemenea observa şi consemna obiceiuri, datini, tradiţii şi manifestări muzicale locale  într-un “ calendar muzical”.
Descrierea etapelor:

-         prezentarea problemei care s-a ridicat în cursul activităţii concrete de învăţare;
-         discuţia problemei în comun până ce ea devine clară pentru toţi elevii; se precizează obiectivele şi sarcinile concrete de urmărit;
-         se pot formula ca repere anumite întrebări-problemă şi se stabilesc anumite criterii sau indicatori de observare;
-         se va asigura o etapizare a observării după un plan elaborat de către elevi ;
-         aspectul organizatoric privind angajarea efectivă a elevilor în sarcina de observare;
-         creaţiile culese se înregistrează şi se consemnează sistematic în caiete de observaţii, în fişe speciale sau protocoale de observare;
-         pe parcursul observării, elevii urmează să recurgă la diverse operaţii de identificare, de discriminare, de comparaţie, de ordonare şi clasificare;
-         în partea finală, datele obţinute se supun analizei şi prelucrării, interpretării şi explicaţiei etc.;
-         rezultatele se vor prezenta oral sau scris şi vor fi supuse atenţiei şi dezbaterii colective a întregii clase;
-         noile achiziţii vor fi valorificate în cuprinsul activităţilor de cerc, serbări şi alte activităţi extracurriculare.
În educaţia muzicală, prin observare independentă se poate înţelege şi participarea sistematică a elevilor la concerte şi spectacole muzicale, audierea independentă a unor emisiuni radiofonice, vizionarea unor emisiuni muzicale, urmărirea unor cronici muzicale, mai exact integrarea vieţii muzicale în activitatea independentă a elevilor.
Cadrul didactic are menirea de a trezi interesul şi curiozitatea elevilor pentru cunoaşterea tezaurului artei muzicale, de a orienta interesul elevilor spre spectacole muzicale care corespund nivelului lor de dezvoltare muzicală şi care se caracterizează prin valoare estetică şi educativă.



4.2.  METODE DE EXPLORARE INDIRECTĂ A REALITĂŢII
4.2.1.  DEMONSTRAŢIA

DEMONSTRAŢIA este metoda didactică prin care învǎţǎtorul dovedeşte, pe bază de material concret, intuitiv, exemple, argumente logice, realitatea unui obiect, fenomen, proces sau a unor adevăruri sau afirmaţii. A demonstra înseamnă a dovedi, a convinge, a prezenta.
Demonstraţia este metoda didactică prin care se asigură prezentarea sistematică şi organizată a unor obiecte, procese, fenomene, acţiuni cu scopul învăţării lor corecte. Ea este importantă pentru că asigură cunoaşterea în condiţii optime a realităţii pe bază de material concret, exemple, argumente logice. Tipuri de demonstrare:
·        demonstrarea concretă a obiectelor şi fenomenelor naturale;
·        demonstrarea pe baza experimentului de laborator;
·        demonstrarea acţiunilor;
·        demonstrarea figurativă (tablouri, fotografii, planşe);
·        demonstrarea cu ajutorul desenelor pe tablă;
·        demonstrarea cu ajutorul modelelor: similare, analoage;
·        demonstrarea cu ajutorul mijloacelor tehnice audio-vizuale (proiecţii fixe, dinamice, filme);
·        demonstrarea întemeiată pe documente auditive;
·        demonstrarea prin exemple, prin argumente pentru a dovedi justeţea unor afirmaţii sau fapte.
În predarea muzicii, această metodă se regăseşte în toate verigile lecţiei, indiferent de tipul acesteia. Se poate aborda atât în activităţile de predare-învăţare cât şi în cele de evaluare. Prin această metodă învǎţǎtorul prezintă elevilor în mod intuitiv problemele ce se studiază în lecţie, cu scopul de a uşura înţelegerea şi realizarea lor practică. Deci, aceasta se împleteşte în mod organic cu principiul intuitiv, potrivit căruia elevii descoperă şi asimilează cunoştinţele muzicale prin contactul viu cu materialul muzical. Practica la catedră confirmă faptul că, în general, este bine ca demonstraţia să preceadă explicaţia. Dacă în momentul predării noilor cunoştinţe, demonstraţia este abordată mai mult  de învǎţǎtor, în momentul consolidării şi verificării acestora, metoda este preluată de către elev, care prin demonstraţie integrează noile cunoştinţe într-un context muzical, dovedind totodată nivelul capacităţilor sale muzicale de a opera cu noile cunoştinţe, în sensul valorificării lor prin activităţi concrete de cânt. Funcţiile demonstrării:
·         Rol important în dezvoltarea vocii şi a auzului muzical, în formarea deprinderilor muzicale şi asimilarea cunoştinţelor aferente, în dezvoltarea  capacităţilor de interpretare şi de receptare a muzicii;
·        Oferă elevilor o privire de ansamblu asupra unei creaţii muzicale prezentată integral sau pe părţi componente;
·        Oferă modele de interpretare şi execuţie;
·        Arată nivelul de performanţă ce trebuie atins;
·        Dezvoltă spiritul de observaţie, capacitatea de analiză şi sinteză, de generalizare, de comparare, de descoperire, de investigare, de concluzionare.
Cerinţe generale de abordare eficientă:
-         demonstrarea unui material muzical să se facă numai în momentul în care se urmăreşte perceperea lui de către elevi;
-         materialul intuitiv să permită înţelegerea problemei teoretice vizate;
-         demonstrarea învǎţǎtorului să fie corectă şi expresivă;
-         materialul  demonstrat să fie perceput cu uşurinţă de către elevi;
-         perceperea să fie realizată prin câţi mai mulţi analizatori dar  în primul rând pe cale auditivă;
-         perceperea materialului muzical nu trebuie să solicite de la început atenţia distributivă a elevilor. Se recomandă ca acesta să fie prezentat în părţile sale componente, mai ales în ciclul primar, urmărindu-se perceperea separată a elementelor ritmice, apoi a celor melodice şi de natură dinamică, urmând ca într-un stadiu mai avansat să se recurgă la demonstrarea unor materiale muzicale mai complexe;
-         cadrul didactic să conducă observaţia elevilor asupra elementelor caracteristice, esenţiale, prin întrebări, sublinieri, indicaţii, întărirea vocii;
-         cadrul didactic să solicite acţiune din partea elevilor cărora li se demonstrează: preluarea demonstrării de către elevi, analiza materialului muzical prezentat etc.;
-         pregătirea materialului cu ajutorul căruia se va face demonstrarea, să se facă din timp, în cele mai mici amănunte, temeinic, pentru a evita incidente neplăcute, neprevăzute;
-         pe timpul demonstrării să se respecte cu stricteţe cerinţele metodice generale, a principiilor didactice;
-         materialele şi mijloacele folosite să fie bine alese, adecvate temei;
-         menţinerea unui contact permanent cu clasa, stimularea atenţiei;
-         îmbinarea demonstraţiei cu alte procedee didactice: expunerea, explicaţiile, convorbirea;
-         să nu se uite obiectivele didactice stabilite, să se aibă în vedere că demonstrarea, indiferent de modul în care se face, urmăreşte o fixare, o aplicare, o verificare a cunoştinţelor.
În funcţie de materialul abordat se pot defini mai multe tipuri de demonstraţii ce pot fi utilizate în cadrul lecţiei de educaţie muzicală: prin cânt, prin scriere, prin gesturi sau cu obiecte.
Demonstrarea prin cânt vizează însăşi esenţa muzicii, care este o artă a sunetelor cântate. Demonstraţia prin cânt, cu vocea sau cu diferite instrumente se poate realiza în mod direct sau în mod indirect, atunci când învǎţǎtorul apelează la imprimări audio, respectiv la audiţia muzicală. Demonstrarea prin cântare vocală este forma cea mai frecventă în şcoală Se concretizează încă din etapa prenotaţiei muzicale sub forma interpretării de către învăţător a cântecelor ce urmează a fi însuşite după auz. Cadrul didactic trebuie să realizeze întotdeauna o interpretare model cât mai corectă şi mai expresivă. În activitatea de formarea a deprinderilor muzicale este deasemenea indispensabilă. De exemplu în activităţile destinate formării deprinderilor de cânt, învǎţǎtorul trebuie să demonstreze în permanenţă modalitatea de realizare a unei respiraţii corecte, a  emisiei vocale, a dicţiei şi chiar poziţia corectă de cânt. Demonstraţia este o metodă indispensabilă lecţiilor de educaţie muzicală, indiferent de etapă sau temă de studiu. În lecţiile destinate formǎrii capacitǎţii de receptare a muzicii, ea îmbracă  frecvent forma audiţiilor muzicale, care dezvoltă atitudinea estetică muzicală a elevilor, dragostea pentru muzică în general, favorizând totodată înţelegerea operei de artă şi a conţinutului de idei întruchipat în imaginile artistice muzicale.
Metoda demonstraţiei utilizată fără discernământ poate avea efecte negative. De exemplu, în tinpul învăţării unui cântec după auz, cadrul didactic nu trebuie să cânte tot timpul cu elevii sub pretext că îi ajută, deoarece în cazul acesta elevii nu mai susţin cântarea prin efort personal. În formarea deprinderii de solfegiere, de asemenea, nu este recomandată abordarea metodei, deoarece sprijină solfegierea prin imitaţie în locul solfegierii conştiente şi independente.
Demonstrarea prin scris îmbracă forme variate: reprezentări grafice ale semnelor de notaţie muzicală, reprezentări lineare ale duratelor prin linii de lungimi diferite-în etapa prenotaţiei muzicale, scări şi linii poziţionate diferit pentru redarea înălţimilor etc. Se cere subliniat însă faptul ca muzica operează în primul rând cu sunete muzicale şi prin urmare materialul demonstrativ în predarea muzicii  trebuie să constituie cântecul sau creaţia muzicală în general, ce poate fi abordată în întregime sau pe părţi componente. Schemele care se referă la teoria muzicală nu sunt decât imaginea materialului muzical şi prin urmare nu se pot substitui cântecului, căci ar trebui să pornim în procesul cunoaşterii de la abstractizare către intuirea vie a elementului muzical şi ar fi nefiresc. Dacă rezultă însă, din analiza auditivă a unor elemente muzicale, ele sunt foarte utile pentru fixarea percepţiilor şi reprezentărilor auditive.
O altă formă a demonstraţiei prin scris este demonstraţia cu ajutorul desenelor şi planşelor. În ciclul primar, se pot utiliza pentru a realiza momentul familiarizării copiilor cu coţinutul cântecului sau pentru a vizualiza diferite elemente ale discursului muzical. Se pot utiliza, de asmenea, planşe cu imagini de compozitori sau planşe ce prezintă diverse ansambluri vocale, instrumentale sau vocal-instrumentale
Demonstraţia prin gesturi îşi găseşte aplicabilitatea în formarea deprinderilor psiho-motrice şi în mod deosebit în predarea deprinderilor ritmice. Învǎţǎtorul poate apela la acest tip de demonstraţie atunci când explică marcarea timpului, marcarea unor formule ritmice, gestualitatea tactării măsurilor, a tehnicii dirijorale în general, a paşilor de dans, a anumitor mişcări sugerate de textul cântecului sau de linia ritmico-melodică (sensul ascendent şi descendent, durate), maniera de cânt specifică unor instrumente muzicale, toate acestea, printr-o vizualizare directă, apelând la gesturi. În abordarea acestui tip de demonstraţie se cer respectate anumite cerinţe:
·        pregătirea detaliată a demonstrării pentru ca acţiunea să constituie un model;
·        demonstrarea mişcării să se facă frontal, din profil sau chiar din spate când mişcarea este complicată;
·        prezentarea mişcării în formula “acţiune-inversă”.
·        respectarea pe timpul demonstrării acţiunilor a succesiunii:
-          demonstrarea întrunită în ritm regulamentar, model
-          demonstrarea pe părţi ;
-          demonstrarea pe părţi (faze) în ritm încetinit cu explicaţii, evidenţiind anumite secvenţe, părţi ale execuţiei, punctele cheie ale acţiunii;
-          revenirea la prezentarea întrunită în ritm regulamentar.
·        asigurarea condiţiilor ergonomice care să permită o observare perfectă a mişcării;
·        evitarea prezentării mai multor acţiuni deodată, ceea ce ar duce la dispersarea atenţiei şi la pierderea esenţialului;
·        menţinerea unui ritm acceptabil care să asigure o bună participare şi înţelegere.
Demonstrarea cu obiecte se prezintă sub forma prezentării unor instrumente muzicale sau pseudo-instrumente muzicale sau a unor materiale didactice cu rol de sporire a eficienţei predării şi învăţării muzicii: costume populare, metronom, partituri etc. Important este ca perceperea obiectului să se facă prin mai mulţi analizatori, pentru a se întipări cât mai multe date despre el. Demonstrarea să respecte succesiunea: ansamblu, părţi componente, detalii, revenirea la ansamblu.
Demonstraţiile cu obiecte, prin gesturi şi scriere sunt mai puţin concrete, cea mai precisă rămâne demonstraţia prin cânt, o demonstraţie specifică muzicii ca obiect de învăţământ.

.4.2.2.  MODELAREA DIDACTICĂ

MODELAREA DIDACTICĂmetodă de predare în cadrul căreia mesajul ce urmează a fi transmis este cuprins într-un model ce reprezintă un substitut sau un înlocuitor pentru un anumit conţinut. Pentru ca metoda să fie eficientă este necesar ca între model şi elementul  sau fenomenul muzical  pe care îl substituie să existe o relaţie de izomorfism, modelul să redea, să reproducă cu fidelitate structura, configuraţia şi caracteristicile obiectului substituit. Metoda modelării se înscrie în strategia deductivă, modelul reprezentând un mod de materializare a generalului, ansamblul de la care se pleacă în descoperirea elementelor particulare.
Funcţiile metodei:
-         însuşirea de cunoştinţe noi prin conducerea gândirii elevilor la descoperirea lor cu ajutorul unor modele;
-         imprimarea unui caracter intuitiv-practic învăţării;
-         îi iniţiază pe elevi în utilizarea conţinutului analogic, îi obişnuieşte cu faptul că obiectele şi fenomenele pot fi modelate;
-         familiarizează elevii cu tehnica operării cu modele, etapă necesară în utilizarea tehnicilor de simulare;
-         stimulează operaţiile şi calităţile gândirii, capacităţile de analiză, sinteză, comparaţie;
-         oferă elevilor posibilitatea de a aplica cunoştinţele în condiţii noi, variate;
-         dezvoltă spiritul de observaţie.
Modelul este un sistem teoretic sau material cu ajutorul căruia pot fi studiate indirect proprietăţile şi transformările obiectului sau fenomenului original cu care are o anumită asemănare sau analogie esenţială. Asigură accesibilitatea la ceea ce nu este accesibil. Criteriul pentru definirea pedagogică a modelului este elementul nou de informaţie pe care-l aduce nemijlocit elevului în momentul utilizării.
În lecţiile de educaţie muzicală, modelele au  două funcţii :
-         ilustrativă – prezintă un anumit fragment din realitatea sonoră;
-         cognitivă – induc direct informaţii privitoare la un anumit conţinut.
 Tipuri de modele :
·        modele obiectualesunt obiectele însele sau reproduceri la scară convenabilă a obiectelor reale; în această categorie se integrează instrumentele muzicale şi jucăriile muzicale care reproduc instrumentele muzicale, metronomul şi alte materiale ajutătoare ce se utilizează frecvent în ciclul primar pentru a trezi curiozitatea şi interesul elevilor pentru interpretarea cântecului şi participarea la lecţie în general (costume populare, jucării, modele ale unor obiecte sau personaje prezente în cântecul ce urmează a fi predat);
·        modele figurative (iconice) – constau în imagini ale obiectelor menţionate mai sus, care seamănă structural şi funcţional cu cele de referinţă;
·        modele simbolice – bazate pe simboluri convenţionale care, structural, trimit la o anumită realitate sonoră – semnele de notaţie muzicală în general, reprezentările grafice ce redau, de exemplu, valorile de note sau sensul liniei melodice din exerciţii şi cântece, modele simbolice utilizate frecvent în etapa prenotaţiei muzicale;
·        modelul similar – care reprezintă o reproducere simplificată şi la dimensiuni mai mari sau mai mici  a unui obiect, fenomen sau proces, prin păstrarea caracteristicilor esenţiale şi care ajută pe elev să dobândească informaţii în plus despre originalul modelat; în această categorie se pot încadra de exemplu, jetoanele cu imagini de instrumente muzicale utilizate în activităţile de recunoaştere şi diferenţiere a timbrului instrumental;
·        modelul analogic – care constă în studiul asemănărilor între două obiecte, procese, fenomene. Aici se încadrează schemele abstracte de tipul cadranului tonal, scheme de reprezentare grafică a gamelor majore şi minore, reprezentările literare ale formelor muzicale etc., care redau într-o formă simplificată, stilizată, creaţii muzicale, sisteme sonore muzicale, fenomene muzicale complexe; modele care reprezintă o abstracţie, ce pune în evidenţă diverse aspecte ale unui anumit conţinut muzical.
Prin utilizarea modelării didactice sunt stimulate funcţiile creative ale gândirii elevilor, ei fiind puşi în situaţia de a exersa diferite deprinderi, de a aplica cunoştinţe noi şi variate.
    
4.3.  ÎNVĂŢAREA PRIN DESCOPERIRE

ÎNVĂŢAREA PRIN DESCOPERIRE – este metoda didactică în care cadrul didactic concepe şi organizează activitatea, astfel încât să faciliteze elevului descoperirea prin efort propriu a cunoştinţelor, explicaţiilor, legilor, proceselor şi fenomenelor. Ea trebuie înţeleasă ca o strategie generală, dar şi ca o metodă didactică ce se poate aplica pe timpul parcurgerii unui eveniment al învăţării, unei secvenţe. Descoperirea didactică se realizează prin metode diferite de natură euristică cum ar fi: observaţia dirijată, observaţia independentă, învăţarea prin încercări-experienţe, studiul de caz, problematizarea, studiul individual, elaborarea de lucrări etc.
Forme şi variante
Se stabilesc în funcţie de două criterii:
1.      Suportul sau ajutorul oferit de profesor în utilizarea acestei metode:
·        Independentă – elevul este actorul principal. Învǎţǎtorul doar supraveghează şi controlează acest proces, oferind la începutul activităţii toate materialele şi indicaţiile necesare, intervenind apoi în final pentru activitatea de evaluare;
·        Dirijată – cadrul didactic intervine nu numai la început ci şi pe parcurs, conduce descoperirea prin sugestii, puncte de sprijin, soluţii parţiale.
2.      În funcţie de direcţia demersului gândirii în utilizarea metodei:
·        Descoperirea inductivă – în care se porneşte de la situaţii particulare şi se ajunge prin efort propriu la generalizări, reguli, definiţii;
·        Descoperirea deductivă – în care se pleacă de la general (principii, legi, reguli) şi se ajunge la particular;
·         Descoperirea analogică – se realizează pe baza asemănării unor elemente a două sisteme, obiecte, fenomene etc., şi ca urmare se presupune şi asemănarea celorlalte elemente ca şi în cazul raţionamentelor. Este evident că certitudinile oferite de analogie trebuie verificate teoretic şi practic, deoarece obiectele, procesele se aseamănă uneori din foarte multe puncte de vedere, dar se deosebesc prin altele care le asigură propria identitate;
·        Descoperirea transductivă – nu realizează o cunoaştere profundă, ci doar o viziune comparativă, metaforică asupra unor obiecte, procese, fenomene, de la abstract spre concret şi invers.


Pentru realizarea descoperirii elevii trebuie să parcurgă următoarele etape:
·        confruntarea cu problema;
·        declanşarea procesului de explorare-experimentare;
·        sesizarea relaţiilor cauzale sau a legăturilor cu cunoştinţele anterioare;
·        formularea rezultatelor.
În lecţiile de educaţie muzicală, metoda îşi găseşte aplicabilitatea în momentul transmiterii noilor cunoştinţe. Descoperirea directă de către elevi a elementelor teretice dintr-un context muzical, prin efort propriu, conduce la dezvoltarea gândirii elevilor şi produce satisfacţii spirituale, proprii artei muzicale. Noile cunoştinţe pot fi descoperite de către elevi dacă învǎţǎtorul orientează auzul şi gândirea acestora prin întrebări oportun puse şi prin  demonstraţii muzicale. Se poate aplica începând cu ciclul primar. Prin intermediul cântecului sau a unor exemple muzicale, elevul poate fi orientat spre perceperea conştientă a unor elemente de durată sau de înălţime a sunetelor muzicale. A înlocui posibilitatea de descoperire a noutăţii de către elevi, prin anunţarea şi explicarea acestei noutăţi de către profesor, înseamnă a renunţa la partea cea mai emoţională a lecţiei de educaţie muzicală.
Dintre avantajele utilizării acestei metode aş menţiona:
-         Instruirea se realizează în mod activ cu participarea directă a elevilor;
-         Elevii se familiarizează cu tehnici de investigare care sunt proprii cercetării ştiinţifice;
-         Cunoştinţele şi informaţiile vor fi mai bine reţinute în timp datorită însuşirii lor prin efort propriu;
-         Se amplifică motivaţia elevilor pentru învăţare;
-         Prin aplicarea metodei nu se realizează doar un cumul de cunoştinţe, ci se dezvoltă armonios însuşirile şi trăsăturile personalităţii umane: gândirea, limbajul, imaginaţia, creativitatea, curiozitatea epistemică, voinţa precum şi trăsăturile de caracter.
                     Se impune şi cunoaşterea principalelor dezavantaje ale metodei :
-         Se însuşesc cunoştinţe mai reduse pe unitatea de timp;
-         Nu toate conţinuturile pot fi obţinute prin învăţarea prin descoperire.

Prin utilizarea metodei, elevii pot să ajungă şi la unele neadevăruri, de aceea este indicat ca la sfârşit, profesorul să evalueze corectitudinea informaţiilor, să le aducă unele corecţii.