3. METODE DE COMUNICARE SCRISĂ

STUDIUL CU CARTEA  – Metodă în cadrul căreia învăţarea are ca sursă esenţială şi ca instrument de formare a elevului cartea şcolară sau alte surse similare.
Pentru ca metoda să devină eficientă în cadrul lecţiei, se impun două condiţii de bază:
-         manualele de educaţie muzicală să aibă valoare didactică, în sensul de a fi în concordanţă cu conţinutul tematic prevăzut de programă, să prezinte problemele teoretice rezultate din materialul muzical, cât mai clar şi mai concis, să cuprindă exemplificări muzicale în concordanţa cu tema abordată, care să răspundă însă şi criteriilor: accesibilitate, valoare estetică şi educativă;
-         manualul să fie folosit cu discernământ de către profesor, în mod deosebit la reactualizarea şi consolidarea cunoştinţelor predate anterior, prin intonarea cântecului şi a  exerciţiilor prevăzute în manual. La predarea noilor cunoştinţe este recomandabil ca acesta să fie utilizat doar în momentul aplicării noilor cunoştinţe muzicale în exerciţii şi cântece.
Dacă la alte materii, elevii pot studia şi singuri anumite teme prin lecturarea lor din manual, în cazul educaţiei muzicale, acest lucru devine imposibil şi nerecomandat. Muzica nu poate fi studiată fără ajutorul învǎţǎtorului, iar solfegierea independentă nu se poate realiza în şcoala de cultură generală.
În scopul formării unei bogate culturi muzicale, cadrul didactic poate recomanda elevilor o bibliografie de specialitate, care să completeze unele cunoştinţe ce nu se pot aborda la clasă în profunzime, cum ar fi cele de istoria muzicii.
 Prin exersare insistentă în studiul cu cartea, elevii îşi formează capacitatea de a face însemnări, adnotări, sistematizări, de a conspecta, de a întocmi fişe din lectura cărţilor. Studiul cu cartea s-a consacrat ca principala strategie de muncă independentă, cu pronunţat caracter individual, care contribuie la transformarea elevilor în subiect al educaţiei, asigurându-le în bună măsură realizarea unei cunoaşteri şi învăţări dobândite şi eficiente.
 Tehnica lecturii eficiente este legată nemijlocit de îndeplinirea unor cerinţe, printre care se pot evidenţia:

a)         o lectură completă şi eficientă este necesar să înceapă cu studiul unor surse de informaţii primare (manuale, cursuri, tratate, studii din revistele de specialitate), să continue cu studiul unor surse de informaţii secundare (prelucrări de date, sinteze, buletine informative, recenzii, etc.), ca în final să se apeleze la sursele de informaţii terţiare (conferinţe, expuneri, simpozioane, mass-media etc.);
b)         formarea deprinderii de a înţelege corect cele citite, de a-şi îndrepta atenţia spre problemele-cheie, centrale, de a descoperi noţiunile care exprimă esenţialul, de a analiza şi aprecia materialul citit, de a reflecta asupra textului şi de a interpreta personal cuprinsul de idei, de a stabili legături între cele citite şi experienţa personală, de a trage concluzii corespunzătoare etc.;
c)         formarea capacităţii de a selecta cele mai importante date pentru studiul temei abordate;
d)        în condiţiile unor surse multiple de informare, este necesar să se îmbine studiul notiţelor de la clasă, cu studiul nemijlocit al cărţii şi cu studiul informaţiilor oferite de sistemele informative moderne;
e)         studierea atât a surselor de informare redactate în limba română, cât şi sursele externe redactate în limbi străine;
f)          să se citească cu un scop bine precizat;
g)         să se citească cu pasiune şi trăire intelectuală, cu voinţa de a obţine rezultate superioare în învăţare. Studiul de specialitate să se facă cu spirit critic ştiinţific, în sensul de a interpreta şi verifica autenticitatea şi veridicitatea adevărurilor prezentate;
h)         să se realizeze o lectură sintetico-analitico-sintetică, citindu-se mai întâi textul integral, apoi pe secvenţe informaţionale, ca la final să se recitească integral textul, pentru a realiza unirea datelor esenţiale într-un ansamblu informaţional unitar;
i)           să se citească mult, zi de zi, pentru a asigura temeinicia studiului;
j)           lectura cărţii de specialitate necesită consemnări sistematice sub formă de: rezumate, conspecte, referate, studii, fişe.