METODE DE ÎNVĂŢĂMÂNT SPECIFICE EDUCAŢIEI MUZICALE

Metodologia se referă la ceea ce învǎţǎtorul şi elevii întreprind în comun în vederea producerii învăţării dorite; vine să mijlocească şi să faciliteze interacţiunea dintre elev şi conţinutul de studiat; să determine organizarea şi trăirea acelor experienţe de învăţare care semnifică producerea schimbărilor dorite în comportamentul elevilor.

Educaţia muzicală, ca parte componentă a educaţiei umaniste, estetice, angajează viaţa psihică a copiilor sub toate aspectele ei, cu repercursiuni adânci asupra întregii personalităţi, prezentând numeroase valenţe cognitive, relaţionale, educaţionale, voliţionale, afective şi estetice. Pentru ca educaţia muzicală să devină o forţă modelatoare a personalităţii copiilor, cadrele didactice trebuie să dea dovadă de o exigenţă deosebită în abordarea metodologiei didactice.

Eficienţa utilizării metodelor de învăţământ ţine de inspiraţia şi experienţa didactică a învăţătorului în a alege şi a-şi sprijini discursul pe un suport tehnic care, în mod virtual, posedă calităţi ce aşteaptă a fi exploatate. Evident, parcurgerea acestui drum nu presupune niciodată o singură alegere metodică, o singură soluţie strategică, o unică alternativă. Un obiectiv de instruire poate fi realizat prin căi şi mijloace diferite şi de aceea, în faţa cadrului didactic se ridică întotdeauna problema identificării celor mai adecvate metode sau combinaţii metodologice, ce pot soluţiona eficient o anumită situaţie de învăţare şi pot favoriza realizarea obiectivului propus.

Metodele trebuie să fie abordate în consens cu celelalte componente ce determină structura curriculum-ului şcolar (obiective, conţinuturi, mijloace didactice, evaluare).

Acţiunea didactică a cadrului didactic începe cu proiectarea în plan mintal a ceea ce urmează să fie – rezultatele (performanţele) finale la care intenţionează să ajungă elevii. Stabilind în prealabil ceea ce există deja, el analizează şi proiectează ceea ce are de înfăptuit, anticipând natura şi nivelul modificărilor ce trebuie produse în comportamentul elevilor săi, pe plan cognitiv (a şti), afectiv (a simţi) şi psihomotor (a face). Precizarea obiectivelor este o condiţie primordială a unei instruiri eficiente. În funcţie de acestea profesorul determină tipul de “experienţă de învăţare”, cea mai adecvată pentru a se ajunge la rezultatele aşteptate şi totodată elaborează metodologia de lucru pe care o va aplica în sensul dorit. Metodele se stabilesc cu alte cuvinte, în primul rând în funcţie de obiectivele specifice disciplinei.

Finalitatea procesului de educaţie muzicală este aceea de a forma atitudinea estetică muzicală. Scopul educaţiei muzicale poate fi considerat atins în momentul în care elevul a dobândit interese temenice şi variate legate de întreaga complexitate a fenomenului muzical. Rolul învǎţǎtorului este de a-l conduce pe elev de la ipostaza de spectator sensibil, receptiv şi activ, la cea de interpret şi critic al operei de artă muzicală, înzestrat cu criterii de selecţie şi apreciere adecvate artei muzicale şi, de aici, la ipostaza supremă de creator al operei de artă, atunci când fondul de predispoziţii şi aptitudini i-o permit. Prin raportare la aceste finalităţi ale disciplinei se vor selecţiona acele metode care pot conduce la dezvoltarea sensibilităţii muzicale, a interesului şi dragostei pentru arta muzicii, metode care implică elevul în activitatea concretă de cânt, ce-l pun în contact direct cu arta sunetelor, ce favorizează formarea unor deprinderi şi capacităţi muzicale specifice, ce activizează permanent gândirea în rezolvarea sarcinilor de învăţare şi nu în ultimul rând, metode ce potenţează capacităţile creative ale elevilor.

Problema “cum să se predea”, “cum să se înveţe” este indisolubil legată de problema “ce să se înveţe”- precizarea conţinuturilor. Metodele nu trebuie să fie privite ca ceva exterior conţinutului, ci dimpotrivă, ca elemente cuprinse în însăşi logica organizării conţinutului, de unde deducţia că stabilirea conţinutului include în sine, într-un anumit fel şi o determinare a căilor prin care se obţine transmiterea şi însuşirea acestuia. Schimbările de conţinut atrag în mod inerent şi o modificare a metodologiilor de predare-învăţare. Natura conţinutului educaţiei muzicale, ca disciplină de învăţământ, impune anumite metode de predare specifice, cum ar fi: demonstraţia, exerciţiul, conversaţia, explicaţia, metoda jocurilor, modelarea didactică, cooperarea, studiul de caz, cât şi metodele ce vizează cultivarea creativităţii muzicale a elevilor.

Educaţia muzicală, ca disciplină de învăţământ, se distinge prin anumite particularităţi, cea mai semnificativă fiind aceea că încorporează conţinuturi distincte (teoria muzicii, folclor muzical, istoria  muzicii universale şi româneşti, forme muzicale etc) ce se transmit atât în cadrul lecţiei cât şi în cadrul unor activităţi extraşcolare (ansamblul coral, instrumental, vocal-instrumental, spectacole diverse, cercuri muzicale etc.), toate având ca scop educarea estetică a tinerei generaţii. De aceea se impune ca profesorul să stăpânească un repertoriu cât mai larg de metode, să cunoască principiile ce reglementează folosirea acestora, spiritul modern în care trebuie aplicate, funcţiile şi sfera lor privilegiată de aplicabilitate şi să găsească o alternativă metodologică optimală. Alegerea metodei variază şi în funcţie de particularităţile diferitelor teme de studiu.

O metodă care nu este inspirată din logica intrinsecă a disciplinei sau care nu derivă din conţinutul intern al lecţiei, se transformă cu uşurinţă într-un artificiu, devine o procedură exterioară materialului de studiat, sterilă, lipsită de eficienţă.

În concluzie, există o unitate organică între conţinuturi şi metodele de predare-învăţare. Diferitele metode pot să pună mai mult sau mai puţin în evidenţă semnificaţiile informaţionale şi formativ-educative ale materiei care se predă; ele pot să ducă la simplificarea, schematizarea şi sărăcirea conţinuturilor date, şi implicit la diminuarea funcţiilor lor educative sau dimpotrivă, la sublinierea şi punerea lor în lumină şi prin aceasta la întărirea caracterului lor formativ-educativ.

În stabilirea metodelor nu se pot deasemenea neglija condiţiile reale, materiale şi de spaţiu în care se exercită activitatea de predare-învăţare şi în primul rând mijloacele didactice pe care cadrul didactic le are la dispoziţie în şcoală. În şcoala modernă, învǎţǎtorul are posibilitatea de a interpune între elevi şi materia de studiat o gamă extrem de diversificată de mijloace de învăţământ  care pot limita la maximum pierderile de timp şi de energie, pot duce la un învăţământ intensiv, viu şi atractiv.

Dintre mijloacele de realizare a educaţiei muzicale se conturează ca de o deosebită importanţă următoarele: cântecele, audiţiile, exerciţiile şi jocurile didactice muzicale la care se  adaugă instrumentele muzicale ce aduc o varietate în interpretare şi sporesc plăcerea copiilor de a cânta, instrumente utilizate de cadrul didactic (pian, orgă, vioară, chitară) în scopul exemplificării sau în acompanierea cântecelor, sau mânuite de către elevi (block-flote, triola, xilofonul de lemn sau metal, muzicuţa, instrumente de percuţie-trianglul, tamburina, toba, jucăriile muzicale şi pseudo-instrumentele-baghete, morişcă, cutii rezonatoare) -utilizate frecvent în acompaniamentul ritmic. În scopul optimizării procesului de predare-învăţare se vor adăuga mijloacele audio-vizuale (radio, casetofon, televizor, video, combine muzicale, retroproiector, casete video şi audio) şi materialul ilustrativ (portrete de compozitori, scheme grafice, planşe ce redau simboluri muzicale în diferite relaţii, instrumente muzicale, orchestre simfonice, de muzică populară şi uşoară, instituţii muzicale, imagini din viaţa muzicală a ţării sau a copiilor din diferite formaţii muzicale).

Mijloacele actuale de învăţământ pot da un impuls de modernitate metodologiei didactice. Metodele şi mijloacele sunt interdependente, se susţin reciproc. Însăşi dispoziţia spaţială a colectivului de elevi influenţează pozitiv sau negativ exercitarea unor metode, care devin mai active, mai antrenante şi mai eficiente atunci când elevii nu mai sunt grupaţi pe şiruri tradiţionale de bănci, ci dispuşi în semicerc sau în cerc, iar cadrul didactic se încadrează şi el în acest dispozitiv. Vechea catedră, înălţată pe un postament pentru a da şi mai multă autoritate profesorului, pentru a-l ţine la distanţă de elevii săi, îşi găseşte astăzi o tot mai puţină justificare într-un învăţământ care năzuieşte să ajungă la statornicirea unor noi relaţii, mai apropiate, între cadrele didactice şi colectivele de elevi.

O altă componentă a curricullum-ului de educaţie muzicală aflată în interacţiune cu metodologia didactică este evaluarea. Calităţile fundamentale ale unei metode sunt eficienţa şi eficacitatea. Este eficientă acea metodă care, prin propria aplicare, favorizează obţinerea unor rezultate superioare, care produce maximum de modificări comportamentale în condiţii minime de timp, de efort, de cheltuieli materiale posibile, asigurând un grad înalt de perfecţiune şi calitate a organizării învăţării. Iar eficacitatea unei metode se apreciază, în modul cel mai pragmatic, după performanţele obţinute, după contribuţia ei la realizarea sau nerealizarea obiectivelor propuse.

Evaluarea are o funcţie corectivă şi orientativă în determinarea metodologiei didactice. Confirmarea sau infirmarea efectelor anticipate, planificate, atrag învǎţǎtorului atenţia asupra eventualelor consecinţe neprevăzute şi îl ajută să ia o decizie corespunzătoare dacă în viitor va mai folosi sau nu aceeaşi metodă în realizarea unei sarcini similare, sau dacă va fi necesar să-i aducă unele îmbunătăţiri.

Alegerea şi adecvarea unei metode se face şi în funcţie de personalitatea cadrului didactic şi de particularităţile de vârstă ale elevilor. Nici o metodă nu poate fi considerată la fel de eficientă pentru orice situaţie, pentru orice categorie de elevi şi mai ales pentru toţi elevii. De  aceea, unele metode prezintă variante diferite pentru vârste diferite, pentru stadii de dezvoltare intelectuală diferite. Gândirea concretă a şcolarului din clasele I-IV bazată pe elemente intuitive ca şi fluctuaţia atenţiei lui, vor impune de exemplu, utilizarea mai frecventă a metodei demonstraţiei, precum şi o mai mare alternanţă şi variaţie a metodelor. Predominarea gândirii abstracte, la adolescenţi, va face posibilă aplicarea unor metode bazate mai puţin pe elemente intuitive şi mai mult pe cele logice, pe stimularea conceptualizării. Metoda poate să cruţe energiile intelectuale şi forţele fizice, să uşureze sau să îngreuneze efortul de învăţare, să sporească sau să diminueze capacitatea de muncă a elevilor; ea poate contribui la scurtarea procesului de învăţare şi accelerarea ritmului de muncă sau dimpotrivă, la prelungirea acestuia, atât cât este nevoie sau chiar dincolo de limitele dorite. Totul depinde de opţiunea cadrului didactic, în sensul abordării unui evantai de metode care să fie în concordanţă cu particularităţile psihofizice ale elevilor.

Pentru învǎţǎtor, metoda este componenta cea mai intim legată de exercitarea funcţiilor ce îi revin, de revelarea personalităţii sale. Fiind cel mai intim legată de activitatea sa, metodologia reprezintă terenul pe care se poate afirma cel mai uşor creativitatea sa didactică.

Prin intermediul metodei, cadrul didactic  întinde o punte de legătură între sine şi elevii cu care lucrează, intră în dialog, stabileşte un anumit tip de relaţii cu aceştia, relaţii care influenţează natura şi efectele învăţării. Depinde de metodă şi de tact ca să creeze acea interacţiune favorabilă îndeplinirii optime a sarcinilor propuse.

Opţiunea pentru o metodă sau alta este condiţionată de competenţa învǎţǎtorului, de capacitatea lui de reflecţie pedagogică şi de analiză a situaţiei de moment. Comportamentul metodic al sǎu se află, deci, sub influenţa factorilor psihici de personalitate, sub imboldul unor motive subiective care reflectă abilităţile cognitive şi gradul de stăpânire a disciplinei pe care o predă, care ţin de ştiinţa sa, de nivelul de cultură generală la care a ajuns, de întinderea şi natura experienţei sale psiho-pedagogice, de însuşirile de temperament şi starea de sensibilitate afectivă, de atitudinile şi ţinuta sa morală, de pasiunea şi perseverenţa de care dă dovadă în pregătirea lecţiilor, de stilul său de muncă, în general. Dacă pentru fiecare situaţie de învăţare există o variantă metodică optimă, atunci sesizarea acesteia este condiţionată de concepţia şi perspicacitatea  pedagogică a învǎţǎtorului, de spiritul lui practic şi creator.