1. METODE DE COMUNICARE ORALĂ

1.1.  METODE EXPOZITIVE

EXPUNEREAmetodă de transmitere a cunoştinţelor prin intermediul limbajului oral.
În cadrul lecţiilor de educaţie muzicală, expunerea  se abordează mai ales la predarea noilor cunoştinţe şi  beneficiază de prezenţa unor procedee ca:  demonstraţia, conversaţia, exerciţiul. Intervenţia cadrului didactic în expunerea unor conţinuturi, în explicarea anumitor noţiuni este necesară în fiecare lecţie, ori de câte ori situaţia o cere, dar cu condiţia ca aceasta să fie scurtă şi concisă, cu prezentarea conţinutului teoretic în ceea ce are mai esenţial, fără să se transforme în teoretizare. Conţinutul şi caracterul practic emoţional al disciplinei impune învǎţǎtorului o abordare a expunerii prin alternanţă cu momente de demonstraţie directă (cu vocea sau instrumental) sau indirectă prin intermediul audiţiei muzicale, a elementelor teoretice ce se constituie ca subiect al lecţiei. Forme ale expunerii:
POVESTIREA DIDACTICĂ constă în nararea unor fapte sau întâmplări sau descrierea lor, fără explicarea cauzelor. Este o formă de expunere cu caracter plastic-intuitiv, concret, evocator şi emoţional, care sporeşte valoarea comunicării, mai ales la elevii de vârstă mică. În ciclul primar se utilizează frecvent în momentele introductive ale lecţiei pentru a realiza captarea atenţiei, la momentul familiarizării copiilor cu conţinutul cântecului, precede audiţia muzicală oferind date legate de viaţa şi creaţia compozitorilor, poate îmbrăca formă de basm atunci când învăţătorul vrea să-i introducă pe copiii în lumea sonoră a instrumentelor muzicale, poate prezenta date cu privire la desfăşurarea şi practicarea unor obiceiuri şi datini etc. Povestirea, ca metodă de învăţare poate avea un rol important în dezvoltarea imaginaţiei şi creativităţii elevilor mici, atunci când se combină cu elemente de joc şi îşi propune să ajute la decodificarea mesajului muzical al unei audiţii, elevii aflându-se în postura “de a povesti ce le spune muzica”. DESCRIEREA, este o formă a expunerii, care prezintă trăsăturile şi detaliile exterioare ale unui obiect sau proces. Descrierea dezvoltă spiritul de observaţie al elevilor. Cadrul didactic o poate aborda, de exemplu,  la capitolul deprineri de diferenţiere a timbrului muzical prin prezentarea şi descrierea unor instrumente muzicale. În acest caz metoda se combină cu modelarea şi demonstraţia. Este indicat să nu se exagereze cu detaliile exterioare pentru că se ajunge la descriptivism. Învǎţǎtorul trebuie să completeze descrierea cu demonstraţia, exemplificând prin interpretare instrumentală sau prin audiţie, sonoritatea specifică a fiecărui instrument muzical.
EXPLICAŢIA este o formă a expunerii în care predomină argumentarea raţională. Se aplică în toate strategiile de predare. Funcţia ei constă în introducerea în investigarea fenomenelor, a relaţiilor cauzale, a înţelegerii esenţei lucrurilor etc. Se utilizează mai ales în predarea noilor cunoştinţe.
Datorită caracterului practic al muzicii, explicaţia în lecţia de educaţie muzicală, trebuie să se împletească cu conversaţia, demonstraţia şi exerciţiul, rolul predominant fiind de a orienta gândirea elevilor către înţelegerea cauzelor care determină anumite elemente sau efecte muzicale şi a modului în care acestea se produc. În predarea noilor cunoştinţe este recomandat să nu se pornească direct cu explicaţii teoretice, ci de la exemple muzicale care conţin noua problemă teoretică în contextul unor elemente cunoscute. Elevii trebuie puşi în situaţia de a descoperi noul element muzical, de a-i stabili principalele caracteristici. După parcurgerea acestei etape, cadrul didactic poate interveni oferind explicaţiile teoretice necesare aprofundării subiectului, explicaţii ce vor fi urmate de exerciţii muzicale, interpretare de cântece şi audiţii muzicale în strânsă legătură cu tema lecţiei,  prin care elevul să integreze “noul” într-un context muzical
Explicarea diferitelor elemente de limbaj muzical este necesară în fiecare oră, dar cu condiţia ca aceasta să fie concisă, să nu se transforme într-o teoretizare obositoare. Într-o formă simplă, ea se prezintă ca o intervenţie scurtă pe care cadrul didactic o intercalează pe parcursul tuturor activităţilor instructive din lecţiile de educaţie muzicală, cu scopul să comunice, să precizeze şi să rezume cunoştinţe, să dirijeze activitatea elevilor, să răspundă la întrebările lor.  În activităţile independente, explicaţiile învǎţǎtorului lămuresc sarcina de studiu şi-i ajută pe elevi să depăşească dificultăţile care le blochează progresele în învăţare. Poate fi prezentă încă din clasele primare, dar devine predominantă din clasele de gimnaziu, continuând în clasele liceale. Explicaţia are şi ea la bază anumite raţiuni: elevul a acumulat o experienţă muzicală suficientă, simţind nevoia să-i fie lămurită în amănunt; “mecanismele” gândirii logice sunt destul de dezvoltate să poată recepţiona discursul  ştiinţific propriu-zis; tendinţa dominantă a vârstei începe să fie aceea de cunoaştere a tabloului cauzal dinamic al lumii. Pentru a asigura o explicaţie eficientă  este necesar să se evite exagerările privind detaliile şi argumentările nesemnificative, secundare, deoarece acestea pot diminua posibilitatea evidenţierii esenţialului, a elementelor generale şi de sinteză şi ca atare pot duce la scăderea nivelului cunoaşterii, al pregătirii temenice. Explicaţia eficientă necesită un efort serios de documentare şi experimentare, însoţit de un proces logic de abstractizare a ceea ce este important, tipic pentru conţinutul ce urmează a fi transmis.
Pentru a realiza o abordare eficientă a metodei expunerii, în toate formele sale, cadrul didactic trebuie să ţină cont de următoarele cerinţe:
-         prezentarea conţinuturilor pe baza unui plan riguros;
-         corectitudine, claritate şi conciziune ştiinţifică şi gramaticală, evitându-se greşelile de orice natură în exprimare şi în scrierea pe tablă, confuziile, frazele greoaie, cuvintele de prisos şi pauzele lungi în expuneri ;
-         folosirea unei mimici corespunzătoare;
-         folosirea unei intensităţi normale a vocii, însoţită de un timbru vioi şi sobru, cald, apropiat şi plăcut;
-         realizarea unui ritm normal de predare, care să asigure înţelegerea, să se poată consemna ceea ce este esenţial, evitându-se dictarea;
-         îmbinarea metodei expunerii cu elemente ale celorlalte metode (conversaţia, demonstrarea, modelarea, problematizarea, studiul de caz etc.);
-         realizarea unei expuneri libere, textul scris fiind necesar doar pentru orientare, pentru confruntarea discretă a unor date complexe, greu de memorat;
-         evitarea repetării întocmai a manualului, căutându-se a se aduce întotdeauna ceva nou, deosebit, să orienteze studiul individual al elevilor;
-         asigurarea unei pregătiri temeinice a conţinutului şi modului de realizare a prelegerii din partea profesorului, evitând predarea improvizată.
Utilizarea metodei în cadrul lecţiilor de educaţie muzicală prezintă atât avantaje cât şi dezavantaje, pe care cadrul didactic trebuie să le cunoască pentru a determina oportunitatea sau inoportunitatea abordării acesteia în cadrul unei secvenţe didactice.
Principalele avantaje ale utilizării acestei metode în activitatea didactică sunt:
-         este o cale simplă, directă, rapidă de transmitere a unor cunoştinţe;
-         facilitează transmiterea unui volum mare de informaţii comparativ cu alte metode;
-         oferă o sinteză a cunoştinţelor;
-         influenţează sentimentele şi atitudinile, convingerile şi opiniile elevilor;
-         oferă un model de abordare raţională a conţinuturilor disciplinei;
-         incită la căutări personale;
-         oferă posibilitatea transmiterii unor conţinuturi pentru care nu există altă soluţie decât ca ele să fie transmise în mod coerent.
Dintre dezavantajele acestei metode aş menţiona următoarele:
-         grad redus de activism pe care metoda îl impune în activitatea didactică;
-         învăţarea se face în mod pasiv, elevii sunt puşi să recepteze, li se oferă cunoştinţe de-a gata;
-         nu favorizează un contact nemijlocit cu arta muzicală;
-         comunicarea învǎţǎtor - elev este unidirecţională, iar feed-back-ul este mai slab.
Pentru o creştere a eficienţei metodei, pentru activizarea acesteia, putem apela la următoarele procedee:
-         prezentarea conţinuturilor pe baza unui plan riguros;
-         ierarhizarea conţinuturilor în cadrul prezentării astfel încât să se asigure o bună înţelegere din partea elevilor;
-         sublinierea ideilor de relevanţă maximă, care vor trebui să fie fixate în memoria de lungă durată;
-         prin indicarea modalităţilor de valorificare a conţinuturilor predate;
-         utilizarea unor materiale didactice care să fie adecvate prezentării;
-         prin utilizarea unor întrebări incitante care să provoace curiozitate şi interes;
-         prin anticiparea unor întrebări care ar putea fi adresate la sfârşit şi la care profesorul va trebui să răspundă;
-         prin utilizarea altor metode (problematizarea, descoperirea, modelarea, simularea, asaltul de idei, studiul de caz, etc.) cu  statut de procedeu didactic care să solicite efectiv anumite operaţii ale gândirii (analize, clasificări, discriminări, ordonări etc.), să-i determine pe elevi să examineze o idee, o ipoteză etc. şi să pună în mişcare resursele afectiv-emoţionale;
-         prin îmbunătăţirea feed-back-ului care este mai puţin consistent. Se vor adresa întrebări cu scopul de a reliefa ecourile pe care le au conţinuturile în rândul auditorului. Învǎţǎtorul trebuie să observe şi limbajul non-verbal, unele indicii ce semnalează eventualele probleme de receptare (mişcări ale corpului, membrelor, expresii faciale), în funcţie de care să aducă ameliorări prezentării sau modului de utilizare a metodelor şi procedeelor didactice.


  EXPUNEREA CU OPONENT

EXPUNEREA CU OPONENT  este o formă dramatizată a expunerii care ia forma unui “spectacol didactic”. Expunerea e întreruptă de “oponent”, care este elevul, care prin ridicarea unor întrebări, şi  crearea unor situaţii problematice înviorează mersul expunerii şi-i imprimă un caracter euristic. Evident, folosirea acestei modalităţi de expunere, care ia oarecum forma unui “spectacol didactic”, bine echilibrat, pretinzând cadrului didactic şi oponentului său să “joace roluri”, să conceapă şi să realizeze dialoguri, solicită anumite calităţi artistice (de actor), cu deosebire aptitudinea de a şti să folosească adecvat procedeele şi mijloacele artei dramatice, precum şi capacitatea de a realiza un acord perfect între calitatea dramatizării şi calitatea conţinuturilor de prezentat. Metoda se poate aborda în cadrul unor lecţii deschise, organizate la nivelul Inspectoratului şcolar, în care “oponentul” poate fi un alt cadru didactic sau chiar inspectorul de specialitate.

PRELEGEREA DEZBATERE

PRELEGEREA DEZBATERE (DISCUŢIE), combină expunerea cu dezbaterea. Este o modalitate ce dezvoltă caracterul activ – participativ al elevilor sporind calitatea şi eficienţa învăţării. Învǎţǎtorul crează cadrul discuţiei, apoi urmează dezbaterea ideilor puse în discuţie cu scopul de a adânci înţelegerea, interpretarea şi eventual aplicarea celor expuse, de a mijloci raportarea noţiunilor noi la propria experienţă teoretică şi practică câştigată deja de elevi, de a prilejui noi asociaţii de idei şi de a găsi împreună căi de rezolvare a problemelor puse în discuţie.
Prelegerile de acest fel necesită o anumită pregătire prealabilă a elevilor pentru ca participarea lor la dialog, dezbatere şi discuţie să se facă în cunoştinţă de cauză, să devină fructuoasă, eficientă. Aceasta necesită existenţa unui material documentar pe care să-l poată folosi elevii înainte de prelegere. Punctele de vedere personale ale elevilor, izvorâte din participarea lor la dialog, dezbateri şi discuţii, trebuie omologate de învǎţǎtor, aducându-se atunci când este cazul, corecţii sau completări. Metoda se poate aplica cu succes în cadrul activităţilor extracurriculare şi în  mod deosebit în cadrul activităţilor de cerc muzical.

1.2.  METODE INTEROGATIVE

CONVERSAŢIAeste o metodă ce constă în dialogul dintre cadrul didactic şi elevi, în cadrul căruia profesorul formulând succesiv întrebări, stimulează gândirea elevilor în vederea însuşirii de noi cunoştinţe sau în vederea fixării, adâncirii, sistematizării şi verificării acestora. Se remarcă în prezent, o vădită tendinţă de intensificare a dialogului profesor-elevi, considerat ca una dintre cele mai active şi mai eficiente modalităţi de instrucţie.
Conversaţia poate fi:
·        euristică (însuşire de noi cunoştinţe)
·        de reactualizare (reactualizarea şi introducerea în tema noii lecţii);
·        de fixare (fixarea şi sistematizarea cunoştinţelor însuşite);
·        de verificare (verificarea orală a cunoştinţelor).

În predarea muzicii, metoda îşi găseşte aplicare în toate momentele importante ale lecţiei. Prin conversaţie se realizează momentul de debut al lecţiei, verificarea cunoştinţelor dobândite anterior, se obţine participarea activă a întregii clase la dobândirea noilor cunoştinţe cât şi la fixarea acestora.
Cea mai solicitată în predare este conversaţia euristică, o metodă dialogată, de incitare a elevilor printr-un şir de întrebări oportun puse. Se prezintă sub forma unor serii legate de întrebări şi răspunsuri, la finele cărora să rezulte, ca o concluzie, noutatea pentru elevul antrenat în procesul învăţării. Dacă în momentul predării învǎţǎtorul va completa conversaţia cu exemple demonstrative muzicale, va trezi curiozitatea , interesul şi atenţia auditivă a elevilor, pentru a descoperi singuri noile elemente muzicale, direct din materialul muzical exemplificat prin cânt vocal sau instrumental sau audiat. O astfel de abordare va conduce gândirea elevilor spre perceperea şi înţelegerea noului element muzical, desprins dintr-un context muzical, evitându-se astfel prezentarea cunoştinţelor sub formă expozitivă, care nu este recomandabilă în general, în predarea muzicii, în afara unor teme de istoria muzicii. Conversaţia euristică are şi o formulă specifică de desfăşurare: întrebările şi răspunsurile se încheagă în serii compacte, fiecare nouă întrebare avându-şi germenele sau punctul de plecare în răspunsul anterior. Posibilitatea de utilizare a conversaţiei euristice nu este nelimitată, ci condiţionată de un fapt esenţial şi anume, de experienţa de cunoaştere de până atunci a elevului, care să-i permită să dea răspuns la întrebările ce i se pun.
Conversaţia trebuie însă să fie permanent combinată cu demonstraţia, mai ales în momentul verificării cunoştinţelor, elevul chestionat axându-şi răspunsurile pe exerciţii, cântece şi exemplificări, numai în felul acesta dovedind că şi-a însuşit cu adevărat problemele muzicale respective.
Metoda poate fi utilizată şi în scopul consolidării cunoştinţelor şi deprinderilor muzicale, combinată cu exerciţiul şi demonstraţia. De exemplu la dictările orale, cadrul didactic adresează întrebări la care elevii răspund verbal, prin scriere sau cântând, realizând un dialog specific lecţiilor de educaţie muzicală. Şi în cazul exerciţiilor de creaţie muzicală, improvizaţiile muzicale pornesc de la un dialog muzical realizat între învǎţǎtor şi elev sub formă de întrebare şi răspuns.
Eficacitatea metodei conversaţiei necesită conceperea şi respectarea unor condiţii, în primul rând ale dialogului, adică ale întrebărilor şi ale răspunsurilor.
O întrebare este o invitaţie la acţiune. Ea precede construcţia raţionamentului, orientează gândirea pe calea descoperirii adevărului, poate să direcţioneze cu subtilitate percepţia, înţelegerea şi judecata spre sesizarea a ceea ce este nou şi esenţial, să îndemne la deducţii şi inducţii, să dea un impuls constituirii noilor generalizări, să devină, deci, o formă productivă de gândire.
Există o gamă largă de tipuri de întrebări ce pot fi utilizate de către cadrul didactic în scopul antrenării elevilor la dialog, pentru stimularea participării active a acestora la procesul de predare-învăţare. O astfel de tipologie, realizată după criteriul modului de adresare, prezintă prof. Miron Ionescu în lucrarea “Strategii de activizare a elevilor în procesul didactic”, editată la Cluj-Napoca în anul 1980.

TIPUL ÎNTREBĂRII
CARACTERISTICI
EXEMPLE
Frontală (generală sau de ansamblu)
Adresată tuturor participanţilor.
Care este cauza? De ce?

Directă
Adresată unui anume participant.
“B” ce te face să susţii…?
Inversată (nedirijată)
Primită de conducătorul discuţiei de la unul din participanţi şi returnată acestuia (clasicul “răspuns prin  întrebări”)
Participantul: ce se întâmplă dacă…
Conducătorul: tu ce părere ai…?
De releu şi de completare
Întrebare pe care un participant o adresează conducătorului, iar acesta o repune unui alt participant sau când răspunsul la aceeaşi întrebare este dat prin completare de alţi participanţi.
Elevul Z: Nu credeţi că…? Cadrul didactic: “Z” a ridicat o problemă extrem de importantă (interesantă). Ce părere aveţi voi despre asta?



TIPUL ÎNTREBĂRII
CARACTERISTICI
EXEMPLE
De revenire
Întrebare pe care conducătorul dezbaterii o pune, reluând o observaţie, o idee, o părere emisă anterior de unul din participanţi a cărei luare în seamă nu era indicată în acel moment
“Z” şi-a manifestat mai înainte părerea că…
Cum credeţi că poate fi influenţată de…?
Imperativă
Se formulează, de fapt, o cerere categorială şi necondiţionată.
Vă rog să rezumaţi părerea dvs…
Analizaţi următorul caz.
Explicaţi diferenţele…
Examinaţi cauzele…
De controversă
Presupune răspunsuri ce apar contradictorii, în chestiuni principale.
Geniile se nasc sau se formează?
Talentul se moşteneşte sau nu?

Privind dintr-o perspectivă euristică, putem distinge următoarele tipuri de întrebări:
TIPUL ÎNTREBĂRII
CARACTERISTICI
Reproductive
Fac apel mai ales la memorie (ce? unde? când?)
Productive
Dominant explicative, ce activează elaborări de cunoştinţe, aprofundări, situarea cunoştinţelor în contexte, explicaţii cauzale, producerea unor argumente, găsirea unor soluţii, formularea de ipoteze, comparaţii etc. (de ce? cum? dar dacă?)
Convergente



TIPUL ÎNTREBĂRII
Solicită canalizarea eforturilor intelectuale în direcţia unei soluţii. Îmbie la analize, sinteze, comparaţii

                CARACTERISTICI
Divergente
Implică demersuri intelectuale variate, alternative şi, adesea, contradictorii, ceea ce le conferă un grad sporit de solicitare a creativităţii.
De evaluare
Solicită emiterea de judecăţi de valoare proprii asupra aspectelor întâlnite, în funcţie de criterii diferite (ce este mai bun?)
Anticipative
Solicită imaginaţia în a prefigura şi prezenta evoluţia anumitor procese, fenomene în timp şi spaţiu.
Sugestive
Sugerează fie răspunsul ce urmează a fi dat, fie domeniul de activitate din care sunt solicitate cunoştinţele sau tipul de obiecte, procese, fenomene asupra cărora se fac referiri.

Didactica actuală preconizează o utilizare mai frecventă a întrebărilor convergente şi în mod deosebit a întrebărilor divergente şi de evaluare – care solicită elevii să emită judecăţi proprii de valoare asupra creaţiilor muzicale, interpretării şi a altor aspecte legate de specificul disciplinei,  în funcţie de criterii diferite.
 Calităţile necesare ale întrebărilor sunt:
-         să fie variate, să stimuleze gândirea elevilor şi să-i pună în situaţia de a ajunge ei singuri la descoperirea adevărurilor. Prin întrebări şi îndrumări de tipul: “de ce”, “cum”, “ce s-ar întâmpla dacă”, “comparaţi”, “arătaţi”, elevii sunt solicitaţi să motiveze răspunsurile, să sesizeze cauzele şi relaţiile dintre diferitele elemente muzicale;
-         întrebările trebuie să aibă o înlănţuire logică pentru a-i conduce pe elevi la esenţa problemei, trebuie să fie accesibile şi să fie acordate întregii clase.
-         întrebarea trebuie să fie asociată cu timpul de gândire necesar.
-         nu sunt recomandate întrebările ce cer răspunsuri monosilabice, cele care cuprind sugerarea răspunsului şi nici cele voit eronate.
-         pe timpul răspunsului, nu se intervine decât dacă se comit confuzii grosolane.
Ca formă, întrebările trebuie să fie concise, clare, exprimate corect şi simplu. Răspunsurile elevilor, trebuie  să fie corecte, complete şi argumentate prin exemplificări, să fie exprimate clar, concis şi corect din punct de vedere gramatical.

1.3.  METODA DISCUŢIILOR ŞI DEZBATERILOR

Învăţământul modern favorizează discuţia şi dezbaterea în grup, găsind în ele modalităţi dintre cele mai active, de participare directă a elevilor la desfăşurarea unor activităţi ce se caracterizează printr-un schimb reciproc şi organizat de informaţii şi de idei, de impresii şi de păreri, de critici şi de propuneri în jurul unei teme sau probleme  determinate.
În cadrul orelor de educaţie muzicală, acestea pot avea ca scop:
-         examinarea şi clarificarea în comun a unor noţiuni teoretice sau aspecte practice legate de interpretare, discuţii pe marginea unei lucrări muzicale audiate în sensul decodificării mesajului muzical;
-         consolidarea şi sistematizarea unor conţinuturi  cu care elevii au avut un contact cognitiv în prealabil;
-         explorarea unor analogii, similitudini şi deosebiri  dintre diverse noţiuni, teme de studiu, creaţii muzicale etc;
-         efectuarea unor analize de caz etc.;
-         soluţionarea unor probleme teoretice şi practice complexe care comportă mai multe alternative şi cu deosebire a acelora care cer originalitate şi intuiţie;
-         dezvoltarea capacităţii  de creativitate  muzicală  colectivă.
Dezbaterea are înţelesul unei discuţii pe larg şi amănunţite a unor probleme, adeseori controversate şi rămase deschise, urmărindu-se influenţarea convingerilor, atitudinilor şi conduitei participanţilor.
Pentru a avea funcţionalitatea necesară, ea trebuie să răspundă unor anumite cerinţe. Cerinţele se adresează pe de o parte elevilor, şi anume: ei pot fi antrenaţi în dezbatere numai când dispun:
-         de informaţia implicată în problemă;
-         de metoda necesară investigării în sfera dezbaterii;
-         de capacitatea de a înţelege punctele de vedere ale celorlalţi.
Cerinţele ce se adresează cadrului didactic:
-         să fi creat climatul socio-afectiv necesar, bazat cu prioritate pe coeziunea grupului;
-         să organizeze grupul de dezbatere în număr rezonabil (15-20), pentru a da fiecăruia posibilitatea să-şi exprime părerea;
-         să se îngrijească de cea mai bună dispunere în spaţiu a grupului (dispunere în semicerc sau la masă rotundă);
-         să evite pe cât posibil să-şi impună propria părere, asumându-şi doar rolul de modelator;
-         să se îngrijească de o repartizare aproximativă a timpului, pentru tratarea fiecărei probleme cuprinse în dezbatere.
În cadrul discuţiei - dezbatere se pot distinge trei secvenţe principale:
1.       Introducerea în dezbatere – formularea problemei cu sublinierea inportanţei ei teoretice şi practice, inclusiv a dificultăţilor pe care le prezintă. Deschiderea se poate realiza prin prezentarea unor puncte de vedere diferite  sau soluţii diferite la problema dată;
2.        Dezbaterea propriu-zisă – luările de cuvânt ale participanţilor;
3.       Sintetizarea rezultatelor – sistematizarea concluziilor la care s-a ajuns, însoţite de aprecieri.
Principalele dezavantaje ale metodei sunt:
-         ritmul asimilării informaţiei este redus;
-         poate avea un efect  inhibitor asupra unor membri ai grupului.
Avantajele  o recomandă a fi utilizată atunci când situaţia de învăţare permite o asemenea abordare:
-         este o formă socializată de învăţare;
-         intensifică intercomunicarea reală şi relaţiile în cadrul grupului;
-         formează deprinderile de cooperare;
-         caracter operaţional şi  spontaneitate.
În cursul discuţiei, elevii expun şi explică, întreprind analize şi interpretări, fac comparaţii şi comentarii, resping sau acceptă  idei şi soluţii, formulează ipoteze şi concluzii, iau decizii şi adoptă atitudini, exprimă opinii şi sugestii etc., activităţi care conferă acestei metode un caracter operaţional; ea stimulează iniţiativa şi participarea curajoasă şi responsabilă la clarificarea de adâncime a problemelor luate în cercetare.

1.4.  METODA PROBLEMATIZĂRII

PROBLEMATIZAREA este denumită şi PREDARE PRIN REZOLVARE DE PROBLEME. Metoda constă în crearea unor dificultăţi practice sau teoretice a căror rezolvare să fie rezultatul activităţii proprii de cercetare a elevului; este o predare şi o însuşire pe baza unor structuri cu date insuficiente.
O situaţie problemă desemnează o situaţie contradictorie, conflictuală ce rezultă din experienţa anterioară cognitivă şi elementul de noutate, de surpriză, necunoscutul cu care se confruntă elevul. Acest conflict incită la căutare şi descoperire, la intuirea unor soluţii noi, a unor relaţii aparent inexistente între antecedent şi consecvent.
 Cadrul organizatoric conflictual al situaţiei poate fi astfel creat încât sarcina elevilor să rezulte din circumstanţe prin care elevilor li se solicită:
-         să aplice cunoştinţele, deprinderile, capacităţile anterior formate în condiţii noi, necunoscute;
-         să aleagă dintr-un ansamblu de cunoştinţe  numai pe acelea care sunt necesare în rezolvarea situaţiei;
-         să rezolve o situaţie în care apare o contradicţie (controversă) între rezolvarea teoretic cunoscută şi inaplicabilitatea practică a acesteia;
-         să rezolve dezacordul între cunoştinţele insuficiente şi explicaţia ştiinţifică.
Specificul acestei metode constă în faptul că învǎţǎtorul nu comunică elevilor cunoştinţe gata elaborate, ci le dezvăluie doar “embriologia adevărurilor”, punându-i în situaţia de căutare şi de descoperire. În problematizare cel mai important este crearea situaţiilor problemă, care cuprinde un ansamblu de întrebări problemă. Cu ajutorul unei întrebări problemă se determină una din necunoscutele situaţiei problemă.
Metoda poate fi utilizată în predarea unor conţinuturi de teorie a muzicii şi nu numai, atunci când învǎţǎtorul prezintă elevilor un material muzical ce conţine o problemă teoretică necunoscută elevului, acesta aflându-se într-o primă fază în imposibilitatea de a-l înţelege, interpreta, analiza. Elevul se confruntă deci cu o problemă. A trece peste acest obstacol este adevăratul obiectiv de îndeplinit al cadrului didactic.
Important este să ne asigurăm că elevii posedă mijloacele necesare de a depăşi obstacolul, ce constituie de fapt o treaptă în dezvoltarea capacităţilor  sale muzicale. Este deci, necesară o reactualizare a cunoştinţelor şi deprinderilor muzicale însuşite anterior şi inducerea unui comportament de căutare şi de identificare a unor noi cunoştinţe.
În abordarea acestei metode se impune respectarea anumitor condiţii :
-         existenţa la elev a unui fond aperceptiv suficient;
-         dozarea dificultăţilor într-o anumită gradaţie;
-         alegerea celui mai potrivit moment de plasare a problemei în lecţie; existenţa unui interes real pentru rezolvarea problemei.

Problematizarea este o metodă cu caracter activ-participativ, formativ şi euristic, capabilă să determine activitatea independentă, să antreneze şi să dezvolte capacităţile intelectuale-imaginaţia şi gândirea logică, de investigaţie şi explorare a capacităţilor productive şi creative, prin formularea de ipoteze şi  variate soluţii de rezolvare. Ea contribuie la transformarea elevului în subiect al educaţiei, în participant la dobândirea noilor cunoştinţe, creând posibilitatea de a mobiliza resursele personalităţii şi de a aduce satisfacţii pe toate planurile ei: cognitiv, afectiv, estetic şi acţional. O activitate didactică bazată pe problematizare sporeşte eficienţa învăţării.