T1

3 PROCESUL DE FORMARE ŞI DEZVOLTARE A noţiunILOR LA COPILUL PREŞCOLAR

Dupǎ cum se cunoaşte, gândirea copilului preşcolar este preconceptualǎ şi intuitivǎ. Preconceptul reprezintǎ o structurǎ cognitivǎ situatǎ la jumǎtatea drumului între schema senzorio-motorie şi concept. El semnificǎ reprezentarea complexǎ care evocǎ atât însuşiri concrete ale obiectelor/ fenomenelor din naturǎ cât şi însuşiri comune esenţiale ale grupului/ clasei din care face parte obiectul/ fen respectiv. Deci, preconceptele sau “simbolurile imagistice” sunt elemente ale gândirii preconceptuale care vor facilita trecerea la operaţiile mentale ale gândirii. În aceastǎ perioada, copilul vine în grǎdiniţǎ cu o serie de noţiuni empirice. Precaritatea gândirii preoperaţionale se dezvǎluie prin interogaţiile specifice vârstei, însǎ ele dovedesc curiozitatea copilului, comportamentul investigativ al acestuia, dorinţa de a afla şi de a înţelege relaţiile de cauzalitate şi interdependenţǎ dintre obiectele şi fenomenele din mediu. În învǎţǎmântul preşcolar copilul se joacǎ învǎţând şi învaţǎ jucându-se. Cercetǎri recente ale psihologiei şi pedagogiei vin sǎ sprijine eforturile cadrelor didactice şi ale copiilor în direcţia dezvoltǎrii cognitive, afective şi volitive. Printre aceste mǎsuri reformatoare sunt şi elementele legate de fundamentarea conceptualizǎrii: formarea şi dezv. noţiunilor la copilul preşcolar. În acest sens, sunt evidente numeroasele comunicǎri ştiinţifice din rev. de specialitate: formarea unor noţiuni de mǎsurare, numǎr, mulţime matematicǎ, apreciere a volumelor, maselor, lungimilor, inclusiv stabilirea corectǎ a invariaţiei cantitative; formarea conceptelor (noţiunilor), judecǎţilor şi operaţiilor gândirii prin antrenarea copilului în cunoaşterea amediului natural şi social. Cunoaşterea de cǎtre educatoare a particularitǎţilor de vârstǎ ale copiilor o va ajuta în identificarea, descrierea şi optimizarea condiţiilor jocului şi învǎţǎrii. Pentru a fi eficientǎ în demersul sǎu didactic, ea trebuie sǎ ştie nu numai de unde proneşte copilul şi încotro se îndreaptǎ, dar şi ce şi cum va fi capabil copilul sǎ învete în continuare. Este realizabilǎ pentru toate disciplinele şi pentru toate treptele de învǎţǎmânt. Conform acesteia sunt cunoscute 5 etape: Într-o primǎ etapǎ, educatoarea va structura un “proiect” al acţiunii mentale prin care va stabili clar obiectivele curriculare în raport cu conţinuturile, resursele materiale şi procedurale didactice; A doua etapǎ se traduce prin execuţia acţiunii (managerizarea ei). Acţiunea I-E trebuie sǎ fie susţinutǎ prin numeroase şi sugestive mijloace didactice. Aceste materiale trebuie sǎ stimuleze acţiunile de observare, demonstraţia şi acţiunile de generalizare mentalǎ prin care are loc desprinderea acelor însuşiri esenţiale comune ale clasei/ grupului de fenomene sau obiectului studiat; Trecerea acţiunii din plan mental în planul limbajului, cu voce tare, fǎrǎ sprijinul intuitiv al materialelor concrete; Transferul acţiunii din plan verbal exterior, în plan interior, deci, expunerea liberǎ, în gând, a acţiunii. Astfel noţiunea se interiorizeazǎ. Are loc un salt calitativ de la imaginea obiectualǎ concretǎ la idee, deci de la percepţie la gândire; În aceastǎ etapǎ se urmǎreşte , prin cele mai adecvate mijloace (mat/ proced) perfecţionarea noţiunii dobândite, dezv. prin folosirea în contexte noi. Tiberiu Bogdan (1981), pornind de la ideea cǎ activitatea conceptualizǎrii se efectueazǎ prin operaţii complexe ale G, considerǎ cǎ “oricare ar fi strategia didacticǎ pt. formarea noţiunilor ştiinţifice, sunt necesare urmǎtoarele momente: familiarizarea activǎ şi suficientǎ a copilului cu ob./fen. realitaţii din jur, ale cǎror aspecte esenţiale urmeazǎ sǎ le generalizǎm; desprinderea esenţialului de neesenţial , deci conştientizarea clarǎ a caracteristicilor principale, esenţiale faţǎ de cele secundare; formularea verbalǎ propoziţionalǎ a aspectelor conştientizate într-un mod cât mai raţional (logic); raportarea noţiunilor nou formate într-un sistem de noţiuni sau stabilirea raporturilor de asemǎnare şi deosebire între noţiuni; operarea practicǎ cu noua noţiune. Ţinând cont de particularitǎţile preşcolarului şi de specificul activitǎţii de cunoaşterea mediului, putem desprinde 2 etape în formarea noţiunilor: 1.Are loc elaborarea noţiunii. Acest lucru se face în contact direct cu ob./ fen. din mediu; Întrucât aceastǎ noţiune înglobeazǎ însuşiri comune esenţiale în vederea trecerii la acţiunile de generalizare, nu se aratǎ copiilor “animalul” în general, planta sau pasǎrea, în general, generalul existând în fiecare plantǎ, prin trǎsǎturi comune ale grupei/ clasei din care face parte. În acest sens, sunt necesare o serie de activitǎţi: analiza tuturor însuşirilor ob./ fen respectiv; stabilirea însuşirilor asemǎnǎtoare a ceea ce este comun cu alte ob./ fen din naturǎ; stabilirea însuşirilor care îl deosebescde alte ob./ fen din naturǎ; sinteza acestor însuşiri, deci unirea într-un tot şi stabilirea elementelor definitorii ale noţiunii respective. 2.Etapa de consolidare a noţiunii care se face prin operarea cu noţiunea nou formatǎ în noi contexte şi prin care aceasta devine un instrument în însuşirea altor noţiuni/ concepte ştiinţifice. În cadrul activităţii de CM sunt prevăzute 2 etape privind iniţierea şi consolidarea noţiunii. Spre exemplu, formarea noţiunii de animal, noţiune cu un grad înalt de generalizare, deoarece înglobează în ea ceea ce este comun şi general tuturor animalelor, indiferent de faptul că sunt domestice/ sălbatice (mod de viaţă faţă de om), indiferent de situaţia lor taxonomică, sistematică. Din această cauză, formarea acestei noţiuni se va desfăşura pe traseul întregii structuri a planului de învăţământ preşcolar (în cadrul celor 2 niveluri I şi II şi în cadrul diverselor activităţi din domeniul experienţial, jocuri şi activităţi alese, ativităţi opţionale. Luând în considerare particularităţile de vârstă, etapa iniţială de elaborare a noţiunii de animal începe cu elaborarea conceptului de animal domestic (apropiate mediului copilului). Pentru aceasta se porneşte de la observarea şi analiza însuşirilor animalului domestic mai bine cunoscut de către copil: câinele şi pisica.În cadrul activităţii de cm, de ed. limbajului, a unor activităţi matematice, ed. pt societate, ed. plastică etc. se vor evidenţia caracterele proprii de detaliu ale acestui animal: locul de viaţă, alcătuirea corpului, comportamentele acestui animal, foloasele care decurg din relaţia cu omul.Pe baza cunoaşterii carecterelor câinelui se vor analiza în continuare şi alte animale domestice, evidenţiindu-se cea ce au în comun aceste animale sau ceea ce le diferenţiază. Analizând fiecare animal din apropierea locuinţei omului, pe baza alboritmului propus, a caracterelor proprii, copiii vor conştientiza, vor conceptualiza noţiunea de animal domestic şi vor afla cu această ocazie că pe lângă animalele acoperite cu păr şi care îşi hrănesc puii cu lapte, există şi păsări domestice, integrate aceluiaşi concept.Pe baza analizei şi comparaţiei caracterelor animalelor studiate, copiii vor înţelege ceea ce le este comun, general la aceste animale (trăiesc pe lângă casa omului, sunt hrănite de acesta şi aduc anumite foloase).Tot în această etapă, noţiunea de animal se îmbogăţeşte prin observarea şi analiza unor animale sălbatice – lup, urs, iepure, vulpe, barză, toate acestea în funcţie de experienţa de viaţă a copilului. Observarea şi analiza caracteristicilor acestora se va face duă acelaşi algoritm utilizat la celellaltea animale evidenţiind în mod deosebit ceea ce au comun animalele sălbatice. Se va completa astfel noţiunea de animal cu trăsăturile animalelor sălbatice.

R1