2 REPERE PRIVIND EVOLUTIA STADIALITATII LA PRESCOLARI

În primul stadiu de viaţă activitatea fundamentală a sugarului este legată de asigurarea- satisfacerea dorinţelor/ trebuinţelor organice (hrană, mişcare, relaxare, odihnă, apă, igienă) şi mai târziu a trebuinţele predominat psihice (apărarea, orientare, investigare de semnale informaţionale, volcalizare, comunicare, relaţionare, socializare). În primele 2 luni continuă procese de histogeneză – mielinizarea SN (în mod deosebit, mielinizarea corticală şi a căilor piramidale – nervii motorii) şi debutul stabilizării izocaronismului necesar transmiterii influxului nervos la muşchi prin plăcile motorii. Relaţiile sunt reprezentate de reflexe necondiţionate  care-i premit copilului să se adapteze la mediul apropiat. Din perspectiva dezvoltării intelectuale/ cognitive, transformările care au loc în acest stadiu au fost incluse de J. Piaget în conceptul de inteligenţă senzorio-motorie. Ea este caracteristică atât stadiului de sugar, cât şi celui de-al doilea stadiu, stadiul antepreşcolar care împreună pot fi subînscrise perioadei infantile (0-3 ani). Se poate spune că pentru om, cunoaşterea lumii începe încă din această perioadă stadiul senzorio-motor prin interacţiunea nemijlocită a copiluui cu obiectele şi fenomenele din imediata lui apropiere. Senzaţiile sunt procese psihice (cognitive) elementare/primare prin care se realizează legătura informaţională cea mai simplă a omului cu realitatea înconjurătoare; prin ele se semnalizează separat însuşirlie concrete ale obiectelor şi fenomenelor în condiţiile acţiunii directe a stimulilor asupra analizatorilor. Dezvoltarea senzaţiilor este inegală în stadiile timpurii ale vieţii şi este în strânsă legătură cu acţiunea de satisfacere a trebuinţelor organice şi mai târziu a celor psihice. În stadiul senzorio-motor dezvoltarea psihică se bazează pe observaţia ce se obţine cu ajutorul simţurilor prin intermediul unor acţiuni motorii/ mişcări ale corpului copilului. Asimilările senzorio-motorii vizează un rezultat practic (trebuinţe organice, psihice) care nu se traduce în reflecţii abstracte. Din acest punct de vedere, primele achiziţii se exprimă prin extidnerea câmpului de manifestare a reflexelor necondiţionate Prin repetare, această extindere devine deprindere = o schemă psihomotrică nouă, de ordin superior ce îţi integrează schema anterioară, inferioară – reflexul necondiţionat de supt. După vârsta de 6-8 luni, apare un nou comportament: desprinderea copilului de obiecte. El incepe să aibă o existenţă de sine stătătoare, având o percepţie a obiectelor conştientizând prezenţa lor prin perfecţionarea reţelelor nervoase dintre centri nervoşi senzitivi-motorii şi de asociaţie corticali. Percepţiile se dezvoltă mai ales cand copilul trece de la poziţia orizontală la cea de şezând. Percepţia este o formă superioară a cunoaşterii senzoriale, e un proces cognitiv complex de extragere şi prelucrare a informaţiei concrete „aici şi acum”. Percepţiile rămân tributare „imaginii” primare, conţinând totalitatea informaţiilor despre însuşirile concrete ale obiectelor şi fenomenelor în condiţiile concrete ale obiectelor şi fenomenelor în condiţiile acţiunii directe a acestora asupra analizatorilor. Deci percepţia este obiectuală. La sfârşitul acestui stadiu senzorio-motor, apar primele mişcări învăţate ce se bazează pe reflexe condiţionate. La 3-4 săpt. apare zâmbetul  ca expresie a comunicării nonverbale. În cadrul acestei comunicări urmează gânguritul ce semnifică „materia brută” a vorbirii, lalaţiunea, adică repetarea unor silabe; la sfârşitul stadiului copilul va deţine un vocabular de 5-15 cuvinte simple. Odată cu posibilitatea de exprimare verbală apar forme primare de inteligenţă non-verbală. Se apreciază că o activitate verbală mai intensă în această perioadă poate induce copilului posibilitatea unui nivel de inteligenţă ridicat mai târziu. Raportarea, respectiv implicarea copilului în acţiuni directe cu obiectele din jur (apucare, mânuire) va conduce la formarea schemelor senzorio-motorii, un fel de reprezentări a căror secvenţă acţională nu este prezentă. Aceste scheme senzorio-motorii, prin extinderea lor în alte situaţii vor sta la baza formării acţiunilor mentale, a gândirii. În acest stadiu tipul de contradicţii (între cerinţele externe şi cele interne- subiective: dorinţe, aspiraţii şi contradicţiile dintre fiecare categorie) este reprezentat de dependenţa totală faţă de adult. Stadiul antepreşcolar (1-3 ani) este o contiunare firească a primului în sensul că: activitatea fundamentală  este dominată de manipularea obiectelor, dar lipsită de scopul conştient, caracteristică stadiului senzoriomotor (care determină pe mulţi autori să integreze stadiul sugarului şi antepreşcolarului în perioada infantilă (0-3 ani). Tipul de relaţii este caracterizat prin intercondiţionalitatea actelor reflexive (ex. controlul sfincterial), elaborarea reflexelor condiţionate a sterotipurilor dinamice bazate pe învăţare şi stabilirea unor lanţuri de reflexe condiţionate coordonate de intensificarea activităţilor corticale (analiza şi sinteza). În tipul de contradicţii se remarcă trebuinţe de diminuare a dependenţei copilului faţă de adult (creşte capacitatea de exprimare verbală şi deplasare independentă). În acest stadiu se remarcă dezvoltarea spectaculoasă a motricităţii faţă de celelalte tipuri de conduite ale copiluui (conduita verbală, afectivă, cognitivă/ inteligenţă); conduitele motorii devenind posibilităţi de afirmare a autonomiei. Motricitatea – mişcările mâinilor, manipularea obiectelor constituie mijlocul principal de stimulare a dezvoltării intelectuale. Acţiunea mecanică este noţiunea cheie care domină şi în jurul cîreia se construiesc elementele intelectului; ea reprezintă pentru copil modalitatea principală de rezolvare a sarcinilor de adaptare la mediul înconjurător. Realizarea adaptării constituie un indiciu al inteligenţei senzoriomotorii. Explorarea corpului, a spaţiului apropiat, manipularea obiectelor, a jucăriilor va constitui mijlocul principal de stimulare a dezvoltării intelectuale. În cazul proceselor de cunoaştere (cognitive) senzorialitatea – acuitatea senzitivă sporeşte, se perfecţionează prin diferenţierea elementelor strucutrale şi specializarea funcţională a analizatorilor – componenta receptivă, conductivă (aferentă şi eferentă) şi în mod deosebit segmentul central de decodificare a impulsurilor nervoase aferente în procese psihice senzoriale (senzaţii, percepţii, reprezentări) şi procese cognitive superioare (gândirea, memoria, limbaj, imaginaţie...) care se desfăşoară în ariile de asociaţie ale contextului.  Însuşirile unei senzaţii nu depind numai de particularităţile stimulilor, ei încep să depindă de gradul de interes, de tonalitatea afectivă a senzaţiei ca urmare a experienţei copilului, de împrejurările particulare, de acţiunea stimulilor etc. Intensitatea senzaţiilor este determinată şi de starea generală a copilului, de restul condiţiilor de mediu în care se află copilul. Percepţia, imaginea perceptivă se îmbunătăţeşte; ea este ajutată de posibilităţile deplasării independente, de exprimare- denumirea verbală, de mecanismele  comunicării verbale. Spre sfârşitul perioadei apare percepţia de spaţiu, chiar şi cea de timp care se integrează în experienţa activă, de investigare a realităţii înconjurătoare. Acţiunile de percepţie – de cunoaştere a propriului corp, sunt considerate reacţii senzoriale primare, iar cele de percepţie – cunoaştere a obiectelor/ corpurilor exterioare – reacţii senzoriale secundare; aceste reacţii se repetă ori de câte ori condiţiile de mediu intern/ extern le impun (= siatuaţia de declanşare a lor revine...), fapt pentru care au fost numite „reacţii circulare”. Cercul reacţiilor secundare se poate întregii cu reacţii terţiare (de agitare, de aruncare, de căutare) pentru că în cele din urmă să se constituie o schemă cognitivă globală aplicabilă unui obiect/ corp din mediul ambiant. Astfel, pe lângă acţiunile de  apucare, manipulare, percepere a obiectuli respectiv – ex. o jucărie, poate apare acţiunea de agitare a ei în cazul în care aceasta poate să producă unele sunete, de aruncare şi apoi de căutare într-un anume loc unde jucăria a fost aruncată. Reacţiile circulare terţiare presupun astfel reproducerea actului de peercepţie completă a obiectului pentru o cunoaştere cât mai detaliată a lui prin noi caracteristici.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu