În primul stadiu de viaţă activitatea fundamentală a sugarului este
legată de asigurarea- satisfacerea dorinţelor/ trebuinţelor organice (hrană,
mişcare, relaxare, odihnă, apă, igienă) şi mai târziu a trebuinţele predominat
psihice (apărarea, orientare, investigare de semnale informaţionale,
volcalizare, comunicare, relaţionare, socializare). În primele 2 luni continuă
procese de histogeneză – mielinizarea SN (în mod deosebit, mielinizarea
corticală şi a căilor piramidale – nervii motorii) şi debutul stabilizării
izocaronismului necesar transmiterii influxului nervos la muşchi prin plăcile
motorii. Relaţiile sunt reprezentate de reflexe necondiţionate care-i premit copilului să se adapteze la
mediul apropiat. Din perspectiva dezvoltării intelectuale/ cognitive,
transformările care au loc în acest stadiu au fost incluse de J. Piaget în
conceptul de inteligenţă senzorio-motorie. Ea este caracteristică atât
stadiului de sugar, cât şi celui de-al doilea stadiu, stadiul antepreşcolar
care împreună pot fi subînscrise perioadei infantile (0-3 ani). Se poate spune
că pentru om, cunoaşterea lumii începe încă din această perioadă stadiul
senzorio-motor prin interacţiunea nemijlocită a copiluui cu obiectele şi
fenomenele din imediata lui apropiere. Senzaţiile sunt procese psihice
(cognitive) elementare/primare prin care se realizează legătura informaţională
cea mai simplă a omului cu realitatea înconjurătoare; prin ele se semnalizează
separat însuşirlie concrete ale obiectelor şi fenomenelor în condiţiile
acţiunii directe a stimulilor asupra analizatorilor. Dezvoltarea senzaţiilor
este inegală în stadiile timpurii ale vieţii şi este în strânsă legătură cu
acţiunea de satisfacere a trebuinţelor organice şi mai târziu a celor psihice. În
stadiul senzorio-motor dezvoltarea psihică se bazează pe observaţia ce se
obţine cu ajutorul simţurilor prin intermediul unor acţiuni motorii/ mişcări
ale corpului copilului. Asimilările senzorio-motorii vizează un rezultat
practic (trebuinţe organice, psihice) care nu se traduce în reflecţii
abstracte. Din acest punct de vedere, primele achiziţii se exprimă prin
extidnerea câmpului de manifestare a reflexelor necondiţionate Prin repetare,
această extindere devine deprindere = o schemă psihomotrică nouă, de ordin
superior ce îţi integrează schema anterioară, inferioară – reflexul
necondiţionat de supt. După vârsta de 6-8 luni, apare un nou comportament:
desprinderea copilului de obiecte. El incepe să aibă o existenţă de sine
stătătoare, având o percepţie a obiectelor conştientizând prezenţa lor prin
perfecţionarea reţelelor nervoase dintre centri nervoşi senzitivi-motorii şi de
asociaţie corticali. Percepţiile se dezvoltă mai ales cand copilul trece de la
poziţia orizontală la cea de şezând. Percepţia este o formă superioară a
cunoaşterii senzoriale, e un proces cognitiv complex de extragere şi prelucrare
a informaţiei concrete „aici şi acum”. Percepţiile rămân tributare „imaginii” primare,
conţinând totalitatea informaţiilor despre însuşirile concrete ale obiectelor
şi fenomenelor în condiţiile concrete ale obiectelor şi fenomenelor în
condiţiile acţiunii directe a acestora asupra analizatorilor. Deci percepţia
este obiectuală. La sfârşitul acestui stadiu senzorio-motor, apar primele
mişcări învăţate ce se bazează pe reflexe condiţionate. La 3-4 săpt. apare
zâmbetul ca expresie a comunicării
nonverbale. În cadrul acestei comunicări urmează gânguritul ce semnifică
„materia brută” a vorbirii, lalaţiunea, adică repetarea unor silabe; la
sfârşitul stadiului copilul va deţine un vocabular de 5-15 cuvinte simple. Odată
cu posibilitatea de exprimare verbală apar forme primare de inteligenţă
non-verbală. Se apreciază că o activitate verbală mai intensă în această
perioadă poate induce copilului posibilitatea unui nivel de inteligenţă ridicat
mai târziu. Raportarea, respectiv implicarea copilului în acţiuni directe cu
obiectele din jur (apucare, mânuire) va conduce la formarea schemelor senzorio-motorii,
un fel de reprezentări a căror secvenţă acţională nu este prezentă. Aceste
scheme senzorio-motorii, prin extinderea lor în alte situaţii vor sta la baza
formării acţiunilor mentale, a gândirii. În acest stadiu tipul de contradicţii
(între cerinţele externe şi cele interne- subiective: dorinţe, aspiraţii şi
contradicţiile dintre fiecare categorie) este reprezentat de dependenţa totală
faţă de adult. Stadiul antepreşcolar (1-3 ani) este o contiunare firească a
primului în sensul că: activitatea fundamentală este dominată de manipularea obiectelor, dar
lipsită de scopul conştient, caracteristică stadiului senzoriomotor (care
determină pe mulţi autori să integreze stadiul sugarului şi antepreşcolarului
în perioada infantilă (0-3 ani). Tipul de relaţii este caracterizat prin
intercondiţionalitatea actelor reflexive (ex. controlul sfincterial),
elaborarea reflexelor condiţionate a sterotipurilor dinamice bazate pe învăţare
şi stabilirea unor lanţuri de reflexe condiţionate coordonate de intensificarea
activităţilor corticale (analiza şi sinteza). În tipul de contradicţii se
remarcă trebuinţe de diminuare a dependenţei copilului faţă de adult (creşte
capacitatea de exprimare verbală şi deplasare independentă). În acest stadiu se
remarcă dezvoltarea spectaculoasă a motricităţii faţă de celelalte tipuri de
conduite ale copiluui (conduita verbală, afectivă, cognitivă/ inteligenţă);
conduitele motorii devenind posibilităţi de afirmare a autonomiei. Motricitatea
– mişcările mâinilor, manipularea obiectelor constituie mijlocul principal de
stimulare a dezvoltării intelectuale. Acţiunea mecanică este noţiunea cheie
care domină şi în jurul cîreia se construiesc elementele intelectului; ea
reprezintă pentru copil modalitatea principală de rezolvare a sarcinilor de adaptare
la mediul înconjurător. Realizarea adaptării constituie un indiciu al
inteligenţei senzoriomotorii. Explorarea corpului, a spaţiului apropiat, manipularea
obiectelor, a jucăriilor va constitui mijlocul principal de stimulare a
dezvoltării intelectuale. În cazul proceselor de cunoaştere (cognitive)
senzorialitatea – acuitatea senzitivă sporeşte, se perfecţionează prin
diferenţierea elementelor strucutrale şi specializarea funcţională a
analizatorilor – componenta receptivă, conductivă (aferentă şi eferentă) şi în
mod deosebit segmentul central de decodificare a impulsurilor nervoase aferente
în procese psihice senzoriale (senzaţii, percepţii, reprezentări) şi procese
cognitive superioare (gândirea, memoria, limbaj, imaginaţie...) care se
desfăşoară în ariile de asociaţie ale contextului. Însuşirile unei senzaţii nu depind numai de
particularităţile stimulilor, ei încep să depindă de gradul de interes, de
tonalitatea afectivă a senzaţiei ca urmare a experienţei copilului, de
împrejurările particulare, de acţiunea stimulilor etc. Intensitatea senzaţiilor
este determinată şi de starea generală a copilului, de restul condiţiilor de
mediu în care se află copilul. Percepţia, imaginea perceptivă se îmbunătăţeşte;
ea este ajutată de posibilităţile deplasării independente, de exprimare-
denumirea verbală, de mecanismele
comunicării verbale. Spre sfârşitul perioadei apare percepţia de spaţiu,
chiar şi cea de timp care se integrează în experienţa activă, de investigare a
realităţii înconjurătoare. Acţiunile de percepţie – de cunoaştere a propriului
corp, sunt considerate reacţii senzoriale primare, iar cele de percepţie –
cunoaştere a obiectelor/ corpurilor exterioare – reacţii senzoriale secundare;
aceste reacţii se repetă ori de câte ori condiţiile de mediu intern/ extern le
impun (= siatuaţia de declanşare a lor revine...), fapt pentru care au fost
numite „reacţii circulare”. Cercul reacţiilor secundare se poate întregii cu
reacţii terţiare (de agitare, de aruncare, de căutare) pentru că în cele din
urmă să se constituie o schemă cognitivă globală aplicabilă unui obiect/ corp
din mediul ambiant. Astfel, pe lângă acţiunile de apucare, manipulare, percepere a obiectuli
respectiv – ex. o jucărie, poate apare acţiunea de agitare a ei în cazul în
care aceasta poate să producă unele sunete, de aruncare şi apoi de căutare
într-un anume loc unde jucăria a fost aruncată. Reacţiile circulare terţiare
presupun astfel reproducerea actului de peercepţie completă a obiectului pentru
o cunoaştere cât mai detaliată a lui prin noi caracteristici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu