Amintiri
din copilărie
după
Ion Creangă
- fragment prescurtat -
La cireşe
Odată, vara, pe
aproape de Moşi, mă furişez din casă şi mă duc, ziua- miaza-mare, la moş
Vasile, fratele tatei cel mai mare, să fur nişte cireşe; căci numai la dânsul
şi încă la vreo două locuri din sat era câte-un cireş văratic care se
cocea-pălea de Duminica Mare. Şi mă chitesc eu în mine, cum s-o dau, ca să nu
mă prindă.
Intru mai întâi
în casa omului şi mă fac a cere pe Ion, să ne ducem la scăldat.
- Nu-i acasă
Ion, zice mătuşa Mărioara; s-a dus cu moşu-tău Vasile, sub cetate, la o chiuă
din Condreni, s-aducă nişte sumani.
-Apoi, dar, mai
rămâi sănătoasă, mătuşă Mărioară! Şi-mi pare rău că nu-i văru Ion acasă, că tare-aş fi avut plăcere să ne
scăldăm împreună... Dar în
gândul meu: „Ştii c-am nimerit-o? Bine că nu-s acasă; şi de
n-ar veni degrabă, şi mai bine-ar fi."
Şi, scurt şi
cuprinzător, sărut mâna mătuşii, luându-mi ziua bună, ca un băiet de treabă;
ies din casă, cu chip că mă duc la scăldat, mă şupuresc pe unde pot şi când
colo, mă trezesc în cireşul femeii şi încep a cărăbeni la cireşe în sân, crude,
coapte, cum se găseau. Şi cum eram îngrijit şi mă sileam să fac ce-oi face mai
degrabă, iaca mătuşa Mărioara, c-o jordie în mână, la tulpina cireşului!...
-
Dar bine, ghiavole, aici ţi-i scăldatul? zise ea, cu ochii holbaţi la mine;
scoboară-te jos, tâlharule, că te-oi învăţa eu!
Dar cum să te
cobori, căci jos era prăpădenie!
Dacă vede ea şi
vede că nu mă dau, zvârr! de vro două-trei ori cu bulgări în mine, dar nu mă
chiteşte. Apoi începe a se aburca pe cireş în sus, zicând:
-
Stăi, măi porcane, că te căptuşeşte ea, Mărioara, acuş!
Atunci eu mă dau
iute pe o creangă mai spre poale şi odată fac: zup! în nişte cânepă care se
întindea de la cireş înainte şi era crudă şi până la brâu de naltă. Şi nebuna
de mătuşa Mărioara, după mine, şi eu fuga iepureşte prin cânepă şi ea pe urma
mea, până la gardul din fundul grădinii, pe care neavând vreme să-l sar, o
cotigeam înapoi, iar prin cânepă, fugând tot iepureşte, şi ea după mine până în
dreptul ocolului, pe unde-mi era iar greu de sărit; de pe laturi iar gard şi
hârsita de mătuşa nu mă slăbea din fugă nici în ruptul capului! Cât pe ce să
pună mâna pe mine! Şi eu fuga, şi ea fuga, şi eu fuga, şi ea fuga, până ce dăm
cânepa toată palancă la pământ. Şi (...) mătuşa nu ştiu cum se încâlceşte prin
cânepă ori se împiedică de ceva şi cade jos. Eu atunci iute mă răsucesc într-un
picior, fac vro două sărituri mai potrivite, mă azvârl peste gard, de parcă
nici nu l-am atins, şi-mi pierd urma, ducându-mă acasă şi fiind foarte cuminte
în ziua aceea...
Dar mai desară,
iaca şi moş Vasile, cu vornicul şi paşnicul, strigă pe tata la poartă, îi spun
pricina, şi-l cheamă să fie de faţă, când s-a ispăşi cânepa şi cireşele. Şi
după ce a venit el (tata) ruşinat de la ispaşă, mi-a tras o chelfăneală ca
aceea, zicând:
-
Na! Satură-te de cireşe! De-amu să ştii că ţi-ai mâncat liftiria de la mine,
spânzuratule! Oare multe stricăciuni am să mai plătesc eu, pe urma ta?
Şi iaca aşa, cu
cireşele; s-a împlinit vorba mamei, sărmana, iute şi degrabă: „Că Dumnezeu
n-ajută celui care umblă cu furtişag". Mai pasă de dă ochii cu mătuşa
Mărioara, cu moş Vasile, cu vărul Ion, şi chiar cu băieţii şi fetele din sat...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu