T1

DEPRINDERILE MOTRICE UTILITAR – APLICATIVE


( Echilibrul, târâre, tracţiune, căţărare, transport)

ECHILIBRUL
Echilibrul este o deprindere rnotrică aplicativ-utilitară care dezvoltă calităţile necesare menţinerii corpului în diferite poziţii sau în mişcare. Echilibrul este perceput ca o calitate pshiomotrică complexă, manifestată prin sensibilitatea deosebită a simţului chinestezic, prin coordonarea mişcărilor principalelor segmente şi grupe musculare ale corpului.Un rol deosebit îl are analizatorul vestibular, care „informează" permanent asupra gradului de stabilitate a corpului.
Exerciţiile de echilibru dezvoltă simţul echilibrului, curajul, stăpânirea de sine, atenţia şi prezenţa de spirit, reflexele de protecţie, percepţiile şi reprezentările spaţiale formând totodată o serie de priceperi şi deprinderi utile. Exerciţiile de echilibru se pot executa pe loc (statice) şi din deplasare (dinamice) utilizându-se ca suprafaţă de sprijin solul, banca, bârna sau alte aparate.  Aceste exerciţii se pot efectua individual sau în perechi. Gradarea exerciţiilor de echilibru se va face prin micşorarea suprafeţei de sprijin, modificarea înălţimii, schimbarea poziţiei centrului de greutate, sau a procedeului de deplasare (mers, alergare, săritură, diferiţi paşi ).Alte modificări ar putea fi: efectuarea unor mişcări suplimentare, modificarea direcţiei de deplasare, a vitezei de execuţie, transportarea unor obiecte.
Exerciţiile de echilibru se învaţă la început pe sol cele statice prin menţinerea în anumite poziţii cum ar fi-
·         din stând pe un picior, celălalt picior adică piciorul liber menţinut înainte, lateral sau oblic înapoi .
·         apoi se va trece la ridicarea piciorului de sprijin pe vârf şi menţinerea poziţiei.
·         apoi  aceleaşi menţineri se vor executa pe suprafeţe sau aparate mai înalte, acordându-se dacă aste cazul, sprijin şi ajutor direct.
Exerciţiile pentru educarea echilibrului dinamic se vor desfăşura în deplasare la început pe o linie trasată pe sol prin diverse variante de mers, apoi se va înălţa suprafaţa de deplasare, preşcolarii deplasându-se pe banca de gimnastică prin aceleaşi variante de mers realizate anterior pe sol. În cazul dezechilibrărilor de pe parcursul deplasărilor în echilibru, pentru restabilirea echilibrului se va recomanda copiilor să continue deplasarea, să privească înainte adică spre capătul final al traseului – liniei, băncii de gimnastică. De asemenea se va indica preşcolarilor, să îşi menţină poziţia laterală a braţelor pe tot parcursul deplasării sau a menţinerii poziţiei respective. Se va insista ca preşcolarii să nu privească în jos sau la mişcarea picioarelor, spatele să fie drept,  privirea înainte. În momentul când preşcolarii ajung la un nivel de siguranţă şi uşurinţă în realizarea mişcărilor – deplasărilor în echilibru, educatoarea poate indica acestora renunţarea la poziţia laterală a braţelor.După stabilirea elementelor de bază, se vor introduce treptat elemente noi:
  • întoarceri prin păşire,deplasări laterale, transportul unor obiecte,
  • treceri peste obstacole, păşiri în şi în afara cercului,
  •  variante de mers cum ar fi – mersul pe vârfuri care se execută cu genunchi întinşi şi picioarele bine încordate
  •  mers cu balansarea unui picior înainte, sau lateral.
  •  mers cu spatele pe direcţia de deplasare cu ajutor din partea educatoarei şi indicaţia de a aşeza vârful piciorului care păşeşte lângă călcâiul piciorului care stă.
Exerciţiile de echilibru solicită:
- menţinerea echilibrului în poziţii statice, cu sprijin redus, realizate pe sol şi pe suprafeţe cu lăţimi, înălţimi şi înclinaţii diferite;
   - menţinerea echilibrului corpului în mişcare, începând cu mersul, alergarea şi terminând cu săriturile, executate pe sol sau pe suprafeţe ridicate.
Formaţiile utilizate în acţiunile de echilibru pe sol sunt linia, coloana, cercul, semicercul, pentru exerciţiile statice, iar pentru deplasările în echilibru pe sol se va folosi linia sau coloana.
Succesiunea metodică a predării exerciţiilor de echilibru începe cu poziţii statice pe sol, aparate, apoi din deplasare.
Dezvoltarea capacităţii de echilibru a copiilor este favorizată şi de creşterea progresivă a dificultăţii exerciţiilor. Aceasta se realizează în ordine prin adoptarea unor poziţii ale segmentelor, efectuarea unor mişcări diferite, purtarea, manevrarea unor obiecte, trecerea peste şi pe sub obstacole, îngustarea suprafeţei pe care se realizează exerciţiile, creşterea înălţimii şi înclinarea acestora.
Dozarea exerciţiilor trebuie să asigure o durată crescută de menţinere a fiecărui copil în diferite situaţii de echilibru. Aceasta se realizează prin alternarea variantelor şi a numărului de exerciţii pe activitate. În structura activităţii, exerciţiile de echilibru pot fi întâlnite în veriga de pregătire a organismului pentru efort, în cea de prelucrare selectivă a aparatului locomotor, şi bine-nţeles ca temă de activitate cu obiectivul de învăţare sau consolidare a deprinderii aplicative –echilibrul-. În aceste situaţii exerciţiile de echilibru sunt mijloace folosite pentru realizarea obiectivului deprinderii  respective.
În acelaşi timp, exersarea lor conduce implicit şi la perfecţionarea capacităţii generale de echilibru.
Exerciţiile de echilibru sunt:
·         statice ( poziţii, mişcări efectuate pe loc),
·         dinamice (variante de mers, de alergare şi sărituri).
 Exerciţii statice
a)poziţii:
-stând pe vârfuri, braţul stâng lateral, dreptul înainte;
-stând pe vârfuri cu picioarele încrucişate mâinile pe şold;
-stând pe un picior, celălalt ridicat înainte îndoit, braţele lateral,
-stând pe un picior pe o suprafaţă redusă de sprijin, cu braţele în diferite poziţii;
-stând pe un genunchi, celălalt picior întins lateral, braţele coroniţă sus;
b) mişcări efectuate pe loc:
-stând: ridicare pe vârfuri cu ridicarea braţelor sus prin lateral,revenire la poziţia de plecare;
-stând cu mâinile pe şold: ridicarea unui picior înainte o dată cu ridicare pe vârfuri, revenire lentă;
-stând: ridicarea unui picior înainte cât mai sus, o dată cu ridicarea braţelor sus;
-pe genunchi cu braţele lateral: ducerea unui picior înainte, lateral sau înapoi.
-stând: ridicarea unui genunchi la piept, odată cu ridicarea braţelor coroniţă sus;
-stând  depărtat,  ridicare  pe  vârfuri  concomitent cu  răsucirea trunchiului spre stânga şi apoi dreapta, braţele ridicate sus;
-stând într-un picior, ridicarea genunchiului celuilalt picior la piept,prinderea lui sub genunchi cu mâinile;
-stând cu cercul în faţă, susţinut cu ambele mâini la jumătate în dreptul pieptului, ridicarea cercului sus, o dată cu ridicare pe vârfuri, ducerea unui picior în spate întins sprijinit pe vârf;
-stând: ridicare pe vârfuri, coborâre pe călcâie cu diferite poziţii de braţe, îndoirea trunchiului înainte, cu ducerea braţelor lateral.
Exerciţii dinamice
a) variante de mers:
-mers în echilibru cu paşi mici şi mari pe o linie trasată pe sol;
-mers cu paşi adăugaţi;
-mers cu diferite mişcări de braţe (balansări, rotari);
-mers cu păşire peste obstacole;
-mers cu trecere pe sub obstacole;
-mers pe banca de gimnastică cu corpul îndoit, sprijinându-se pe vârful picioarelor şi pe mâini (mersul ursului);
-mers pe banca de gimnastică cu ducerea de mingi sub braţe;
- mers pe banca de gimnastică cu unele opriri pe vârfuri, cu întoarcere 180"  prin păşire şi revenire la locul de plecare;
b) variante de alergare:
-alergare pe banca de gimnastică;
-alergare cu ridicarea genunchilor pe sol şi lovirea cu palmele;
-alergare cu ocolirea diferitelor obstacole;
-alergare şerpuită pe o  linie trasată pe sol,
-alergare laterală pe o linie trasată pe sol:
-alergare cu schimbarea ritmului şi a direcţiei;
-alergare cu mingea ţinută în braţe;
-treceri din mers în alergare şi invers;
-alergare câte doi ţinându-se de mâini.
c)sărituri:
- stând pe un picior, celălalt ridicat îndoit, susţinut cu ambele mâini de sub genunchi, sărituri pe loc şi în deplasare;
- stând cu picioarele încrucişate, mâinile pe şold, sărituri cu deplasare înainte şi înapoi;
- sărituri peste diferite obstacole: mingi medicinale, bastoane, jucări, cuburi.

TÂRÂREA
Târârea este  o  deprindere  utilitară care  se execută  prin  deplasarea orizontală a corpului în funcţie de varianta de târâre centrul de greutate este mai aproape sau mai departe faţă sol. Mişcarea fiind realizată cu ajutorul braţelor şi picioarelor. Târârea este un procedeu natural, mişcările specifice contribuie la tonifierea musculaturii spatelui şi braţelor şi la îmbunătăţirea mobilităţii coloanei vertebrale.  Târârea are influenţe pozitive asupra coloanei vertebrale şi a modelării corecte a curburilor acesteia,asupra educării coordonării generale a mişcărilor, a educării forţei membrelor superioare şi a celor inferioare, a dezvoltării tenacităţii şi încrederii în forţele proprii. Deplasarea prin târâre se efectuează gradând progresiv dificultăţile: deplasare cu braţ şi picior opus, deplasare cu picior de aceeaşi parte cu braţul, aceleaşi deplasări cu corpul mult coborât (treceri pe sub obstacole), târâre pe antebraţ şi genunchi, târâre pe o latură, târâre cu transportul unui obiect. Târârea poate fi realizată pe partea anterioară, posterioară sau laterală a corpului, ea poate fi înaltă când trunchiul nu este în contact cu solul şi joasă cănd corpul ia contact cu solul.
 Târârea se poate executa:
-  târârea pe palme şi tălpi;
-  pe antebraţe şi genunchi;
-  pe abdomen, cu ajutorul braţelor şi picioarelor;
-  pe o latură, cu ajutorul unui braţ şi al piciorului de aceiaşi parte.
-  pe spate, cu ajutorul coatelor şi al picioarelor;
       La preşcolari învăţarea acestei deprinderi începe cu un exerciţiu pregătitor pentru învăţarea coordonării braţ picior opus, se continuă cu deplasarea pe genunchi şi antebraţe, orientate cu palma în jos, urmărindu-se consolidarea aceleiaşi coordonări.
Deprinderea de târâre se poate învăţa fragmentar sau global.
Paşii metodici ai învăţării fragmentare sunt:
-culcat facial, braţele îndoite, palmele pe sol;
-îndoirea piciorului drept şi aşezarea pe partea interioară a coapsei, gambei  şi labei piciorului;
-ducerea braţului stâng înainte, semiflexat din cot cu sprijinirea antebraţului şi palmei pe sol;
-simultan se realizează împingere cu piciorul drept şi tracţiune cu braţul stâng, timp în care piciorul stâng se îndoaie iar braţul drept se duce înainte. Această variantă a târâri se va realiza obligatoriu pe salteluţe. După ce s-a exersat fragmentar se  va trece la învăţarea globală, urmărindu-se păstrarea permanentă a poziţiei culcat facial cu capul în prelungirea corpului. Târârea se poate executa pe sub măsuţe, sfori, corzi, bastoane, printre picioarele depărtate ale copiilor, tunel- sub formă de joc. Predarea târâri se realizează în formaţiile de linie, coloană sau linii succesive. Explicaţia demonstraţia se realizează astfel încât copiii să vadă mişcarea şi de sus (din stand, urcaţi pe bancă), fiind situaţi aproape de locul demonstraţiei. În fazele de consolidare, în timpul târâri se vor introduce ca sarcini motrice şi purtări, împingeri şi deplasări de obiecte. Târârea va fi inclusă în formele de întrecere numai după ce a fost bine însuşită. În cadrul ştafetelor va fi plasată la început. În structura activităţii întâlnim târârea în momentul de învăţare, consolidare, atunci când este temă de activitate, sau ca mijloc –exerciţiu de educare a calităţii motrice forţa.O mare atenţie trebuie să se acorde la dozarea efortului din p.d.v. al intensităţii şi duratei, deoarece exerciţiile de târâre, angrenează în lucru un număr mare de grupe musculare, fiind f.solicitante de aceea, după executarea lor se recomandă să se introducă momente de repaus. Învăţarea exerciţiiior de târâre, în sală, trebuie să se facă pe un covor sau pe saltele de gimnastică. În executarea exerciţiilor de târâre copiii trebuie obişnuiţi să păstreze trunchiul cât mai apropiat de sol. După însuşirea unui anumit procedeu de târâre trebuie să se treacă la executarea lui în combinaţii cu alte elemente.  Târârea se execută pe suprafeţe netede şi curate. În faza de învăţare, ritmul de execuţie este lent, insistându-se asupra coordonării acţiunilor braţelor şi picioarelor.   După  însuşire, în etapa de consolidare  se  va  introduce   în   ştafete,   combinată   cu   alte deprinderi motrice.
Variante de târâre:
·         târârea pe antebraţe şi genunchi. Deplasarea se efectuează pe braţul şi piciorul opus sau pe braţul şi piciorul de aceeaşi parte.
·         târârea pe o parte. Din culcat pe partea dreaptă, braţul drept se aşează înainte, sprijinindu-se pe antebraţ, apoi, prin împingere cu picioarele  se realizează înaintarea corpului.
·         târâre joasă. Se execută din culcat facial, prin îndoirea în afară a unui genunchi, în timp ce braţul opus se duce înainte cât mai departe.Deplasarea corpului se realizează din culcat

Exerciţii  de târâre
-sprijin pe genunchi, deplasare înainte prin mutarea simultană a braţului şi a piciorului de aceeaşi parte;
-sprijin  pe genunchi, deplasare cu întoarcere alternativă a capului  spre stânga şi spre dreapta;
-culcat facial cu mâinile sprijinite pe sol în dreptul pieptului; târâre cu deplasarea  simultană  a   braţului   şi   piciorului   de   aceeaşi   parte   (târârea ca şarpele);
-culcat facial cu mâinile sprijinite pe sol în dreptul pieptului: târâre cu ducerea simultană a braţelor înainte şi apoi tragerea picioarelor;
-culcat dorsal: târâre prin împingere cu tălpile în sol cu alunecare pe spate;
-culcat dorsal: târâie prin ridicarea alternativă a umerilor şi împingere în călcâie;
-pe genunchi: deplasare înainte simultan cu mâinile, apoi cu picioarele;
-sprijin pe genunchi: deplasare înainte odată cu răsucirea capului spre stânga şi spre dreapta, păşind pe braţul şi piciorul opus;
-sprijin pe genunchi: deplasare simultană a unui braţ şi a unui picior;
-culcat facial cu braţele sus, palmele sprijinite pe sol:   tragerea umerilor înainte, concomitent cu împingerea în mâini şi în vârful picioarelor;
culcat facial cu braţele sus, picioarele îndoite, genunchii orientali în afară:
întinderea picioarelor prin împingere în sol şi deplasarea corpului înainte;
-sprijin pe genunchi şi pe antebraţe târâre înainte cu deplasare simultană a piciorului şi braţului opus;
-aceeaşi cu deplasarea alternativă a braţelor, apoi a picioarelor;
-sprijin pe genunchi: târâre cu trecere pe sub diferite obstacole;
-culcat facial cu sprijin pe antebraţe:  tărăre prin deplasare alternativă a braţelor şi a picioarelor;

CĂŢĂRARE
Căţărarea este o deprindere aplicativ-utilitarâ, prin intermediul căreia, copiii urcă şi coboară de la anumite înălţimi,prin coordonarea corespunzătoare a braţelor şi picioarelor, pe diferite aparate sau obstacole naturale. În unele situaţii căţărarea presupune urcarea, şi continuarea cu traseului cu o altă deprindere.  Exerciţiile de căţărare sînt un mijloc eficient de influenţare a musculaturii centurii scapulo-humerale şi a braţelor, contribuind şi la educarea curajului, spiritului de observaţie, a prezenţei de spirit, a încrederii în forţele proprii,  a îndemânării, şi a coordonării. Folosirea exerciţiilor de căţărare, necesită o gradare corectă în funcţie de vârsta copiilor, urmărimlu-se durata de execuţie, intensitatea, viteza şi ritmul. Căţărările în preşcolaritate, se execută în principal pe scara fixă, scară orizontală, scară curbată şi presupun urcarea şi coborârea pe aparate. Exerciţiile de căţărare încep cu mişcările în care intervin, în egală măsură şi braţele şi picioarele, adică din poziţia atârnat cu sprijin pe picioare, în care greutatea corpului este repartizată şi pe picioare. În felul acesta efortul se repartizează şi alternează între braţe şi picioare.
 La preşcolari se predau următoarele exerciţii de căţărare:
-căţărare pe banca de gimnastică cu ajutorul braţelor şi picioarelor.Banca fiind sprijinită cu un capăt pe scara fixă. Copiii la început se vor urca pe bancă în poziţia ghemuit cu mâinile vor apuca marginea băncii şi se  vor deplasa prin mutarea alternativă a unui braţ şi picior opus.
La început înaintarea se va face cu braţul şi piciorul de aceeaşi parte, apoi cu braţul şi piciorul opus.
După ce mişcarea s-a însuşit prin deplasare pe genunchi, aceasta se va continua prin învăţarea cu păşire pe tălpi;
-căţărarea   la   scară   fixă   cu   ajutorul   braţelor  şi   picioarelor.
  Se va realiza din poziţia stând cu faţa la scara fixă, prin apucarea şipcii la nivelul pieptului, cu ambele mâini, tălpile sprijinite pe sol.  Ca procedeu de urcare sunt: braţ, picior de aceeaşi parte sau braţ, şi picior opus;
-căţărare la scara stabilă orizontală sau curbilinie.
 Pe ambele aparate se poate realiza căţărarea cu apucare şi păşire, iar sub aparat prin mutarea palmelor sau atârnat agăţat mixt – de braţe şi picioare prin mutarea braţelor şi a picioarelor, cu ajutorul educatoarei. Această variantă necesită aşezarea obligatorie a unor saltele sub suprafaţa unde se realizează deplasarea.Copiii nu au voie să sară de pe aparat iar educatoarea va preciza felul coborârii. Variantele de exerciţii de căţărare se pot constitui în teme de activitate, la început  se vor executa variantele simple apoi cele mai complexe, apoi sub formă de întrecere, în cadrul jocurilor şi ştafetelor, având ca obiectiv principal corectitudinea mişcării.  Deprinderea de căţărare după ce s-a învăţat se poate combina cu alte deprinderi motrice, în vederea consolidării ei va fi introdusă în componenţa unui parcurs aplicativ. Educatoarea trebuie să manifeste o atenţie deosebită faţă de rezistenţa şi   stabilitatea   materialelor   folosite,  să  acorde  ajutorul   direct  copiilor cât  şi să promoveze prin explicaţie şi demonstraţie unele  modalilăţi  de  întrajutorare  care să înlăture teama, mărind sentimentul de siguranţă.      
Jocuri pentru  formarea sau consolidarea deprinderii de căţărare
„Urcatul nucilor în pod"
Copiii sunt aşezaţi pe patru şiruri, fiecare şir se plasează în spatele unei linii de plecare la distanţă de 4metri de scara fixă. Fiecare copil are câte o „nucă" în mână. La semnalul educatoarei „urcăm nucile în pod" primii copii aleargă, se caţără pe scara fixă până sus, pun nucile într-o plasă care este agăţată de şipcă, coboară, aleargă predă ştafeta şi trece la coada şirului, următorii copii vor continua acţiunea. Câştigă grupa care termină mai repede.
„Căutăm cuiburi"
Copiii sunt aşezaţi pe patru coloane la distanţă de 5m de scara fixă. La comanda educatoarei ,căutăm cuiburi" primii copii din cele 4 şiruri aleargă, se urcă pe scara fixă, ating cu mâna ultima şipcă, coboară, aleargă, predau ştafeta următorilor care  continuă acţiunea şi trec la coada şirului. Când primul copil ajunge din nou în faţă, ridică mâna sus strigând „am terminat". Se vor scoate în evidenţă copiii care au executat corect  deprinderile motrice.
„Plicul veveriţei'*
Copiii sunt aşezaţi pe patru coloane la distanţă de 4m de scara fixă.
În faţa şirurilor din metru în metru se aşează 4 cuburi. Primul copil din fiecare grupă are un plic prins la şold. La semnalul educatoarei, primii copii din fiecare coloană se deplasează în alergare ocolind cele 4 cuburi, se caţără pe spaliere până la ultima şipcă, unde se află „veveriţa" simulează predarea plicului, coboară scara fixa din şipcă în şipcă, ocolesc cuburile,predând plicul la următorul care continuă acţiunea şi trece la coada şirului. Câştigă grupa care termină mai repede.

 TRACŢIUNE
Tracţiunile reprezintă deprinderi motrice aplicativ utilitare prin care propriul corp sau diferite obiecte sunt deplasate prin alunecare, fără a fi ridicate de la sol, prin intermediul contracţiei musculare. Tracţiunile sub aspect biomecanic implică angajarea musculaturii flexorilor a corpului. Tracţiunile includ, adoptarea poziţiei iniţiale, tractarea şi deplasarea cu încetarea acţiunii prin desfacerea prizei. Reuşita acţiunii de deplasare a obiectului, depinde de realizarea unui sprijin ferm a tălpilor pe sol, asigurând o bază de susţinere, de angajare simultană în efort a tuturor grupelor musculare, cât şi de locul de aplicare a prizelor.
Clasificarea tracţiunilor după criteriul participanţilor:
- tracţiuni efectuate individual, prin care copilul îşi deplasează propriul corp prin tracţiunea cu braţele pe o suprafaţă orizontală sau înclinată, sau faţă de un aparat şi punctul de apucare, scara fixă, banca de gimnastică, o minge, o sfoară legată de o bară. Tractarea pe sol o unor obiecte ( minge medicinală, sau a unei sticle de plastic pline cu apă, pusă într-o plasă, un camion).
- tracţiunile realizate pe perechi, includ acţiunile de tragere  a unui obiect sau coleg prin efortul  a doi copii, în acelaşi timp, sau de împotrivire la tracţiunile,efectuate asupra lor.
- tracţiunile în grup sunt acţiunile de deplasare prin tragere a unui obiect ori parteneri sau opunere la acţiunile acestora, prin efortul simultan al mai multor  executanţi.Analizând exerciţiile de tracţiune, care se fac în perechi, vom constata că ele presupun, de cele mai multe ori, elementul de întrecere între executanţi. Pentru acest motiv educatoarea trebuie să explice de la început, copiilor ceea ce au de făcut, cum se ia contactul cu adversarul, cum trebuie să acţioneze ca să-1 învingă, ce reguli trebuie respectate în timpul întrecerii. Exersarea poate fi realizată frontal, succesiv, individual, pe perechi sau pe grupe. Educatoarea va stabili poziţia iniţială şi va verifica priza, iar începerea şi terminarea acţiunilor se va realiza 1a comandă. Educatoarea va stabili timpul de acţionare într-o execuţie pe perechi care presupune tracţiunea de sens contrar, aceasta nu trebuie să depăşească 5-6 secunde. Prelungirea duratei de execuţie, conduce de regulă, la incorectitudine, la modificarea prizelor şi la dezorganizarea formaţiei de lucru. Durata scurtă a mişcărilor impune mărirea numărului de repetări. La început se învaţă tracţiuni executate individual apoi se introduc tracţiunile pe perechi şi în grup. Tracţiunile pe grupe sau echipe presupun o organizare mai atentă, precizându-se rolurile, regulile, durata, distanţa şi modul de stabilire a învingătorilor.
În lucrul pe perechi sau pe grupe se va ţine cont de conformaţia fizică a preşcolarilor, a sexului, robusteţii şi vigorii. Formaţiile pentru formarea deprinderii de tracţiune sunt: linia, două linii, coloane, faţă în faţă pe două rânduri. Demonstraţia şi explicaţia se realizează în acelaşi timp, insistându-se asupra prizei de sprijin, contactului cu partenerul, direcţia acţiunii şi asigurării reciproce.
În structura activităţii de educaţie fizică tracţiunile se pot constitui în teme de activitate cu obiectivul de învăţare/consolidare. După învăţare se vor introduce în  cadrul ştafetelor şi jocurilor dinamice sau a parcursurilor aplicative. Ele se pot executa şi în timpul liber al copiilor prin intermediul unui joc de mişcare – ridichea uriaşă.
Pentru a preveni orice accidente,educatoarea trebuie să ţină cont de următoarele:
-utilizarea unor obiecte cu dimensiuni şi greutăţi care pot   fi manevrate, tractate de către copii,
- se va verifica atent rezistenţa obiectelor la tracţiune şi se  va organiza exersareaîn spaţii libere, departe de pereţi sau alte obiecte dure;
-constituirea perechilor sau a grupelor ce urmează a se opune, pe criteriul egalităţii, a echilibrului dintre cele două echipe luându-se în calcul şi constituţia fizică;
 -priza trebuie păstrată pe toată durata execuţiei, când se simt învinşi, copiii au tendinţa, de a da drumul obiectului sau mâini, fapt ce poate produce căderea adversarului;
-exerciţiile de tracţiuni trebuie să alterneze cu cele de împingere, deoarece intervin grupe musculare diferite şi astfel grupele musculare vor alterna din p.d.v. al solicitării atât pentru a îndepărta oboseala cât şi pentru a antrena în lucru mai multe grupe musculare;
-în dozarea efortului trebuie să se ţină cont atât de numărul repetărilor,timpul de execuţie, distanţa, cât şi de cerinţele colectivului;
-în  aceste exerciţii  copiii   îşi  pot măsura forţele şi  astfel ele devin foarte atractive.
Exerciţii pentru formarea deprinderii de tracţiune
        stând câte doi faţă fn faţă fandat înainte, apucat cu ambele mâini, tracţiune;
        stând câte doi, unul lângă celălalt apucat de mână, tracţiune laterală;
        stând spate în spate, braţele înapoi, apucat de mâini, tracţiune cu păşireînainte;
        stând unul după celălalt, apucat de mâini, cel din faţă îl trage pe cel din
spate, care opune rezistenţă;
        stând umăr la umăr, apucat reciproc la nivelul coatelor, tracţiune laterală;
•   culcat   facial   pe  banca  de  gimnastică,   braţele  apucă  marginea   băncii. picioarele îndoite, tracţiune simultană sau
      alternativă, cu deplasare înainte;
        stând fată în faţă, fandat înainte, apucat de o mână, tracţiune;
        stând faţă în faţă, fandai înainte, apucat reciproc cu mâinile de un baston de
la mijloc, tracţiune;
        şezând, faţă în faţă, apucat cu câte o mână de un baston, tracţiune;
•   stând   unul după celălalt, apucat de mâini, cel din faţă îl trage pe cel din spate, care opune rezistenţă;
        din aceeaşi poziţii: cel din spate îl apucă de mijloc pe cel din faţă pentru tracţiune;
        stând în faţa spalierului cu mâinile apucate de şipcă, tracţiune;
        stând unul în spatele celuilalt, de baston apucat cu o mână, tracţiune;
        câte doi spate în spate, braţele înapoi apucat cu mâinile de un baston, la mijloc sau la capete, tracţiune;
        câte doi faţă în faţă, apucat cu mâinile de o minge mare, tracţiune pentru luarea mingii;
        stând, umăr la umăr apucat de braţ la nivelul cotului, tracţiune laterală;
        culcat facial pe banca de gimnastică, tracţiune simultană cu braţele;
        stând câte doi faţă în faţă, fandat, apucat cu ambele mâini de un baston de
la mijloc, tracţiune;
        stând sau şezând faţă în faţă câte doi, apucat cu ambele mâini de o minge
mare, tracţiune pentru a intra în posesia ei;
•   stând pe o bancă de gimnastică faţă în faţă, apucat de câte o mână, fiecare încearcă să-şi doboare adversarul de pe bancă prin tracţiune;
•   stând într-un cerc, desenat pe sol, faţă în faţă apucat de câte o mână, scoaterea adversarului din cerc prin tracţiune;
        două echipe stau fată în faţă, dispuşi în formaţie de coloană, apucaţi de talie. Primii din fiecare şir se apucă de mâini sau de un baston, se  execută tracţiune între cele două şiruri.
 TRANSPORT
Exerciţiile din această categorie contribuie la dezvoltarea forţei şi la formarea unor priceperi şi deprinderi utilitare. Această deprindere motrică utilitară implică ridicarea, purtarea în deplasare şi depunerea la locul stabilit a unor obiecte.
În toate cazurile de transport prin purtarea obiectului, copiii vor fi învăţaţi cum să-1 apuce şi cum să îşi sincronizeze mişcările la ridicare şi în timpul transportului. Transportarea obiectelor din sala de grupă constituie un bun prilej pentru învăţarea şi repetarea unor modalităţi de transport.
 Prin învăţarea unor forme de transport se urmăreşte atât înzestrarea copiilor cu priceperea de a ridica şi deplasa în siguranţă diverse categorii de obiecte, cât şi dezvoltarea forţei generale,a îndemânării, a preciziei, cooperării şi coordonării acţiunilor cu ceilalţi parteneri.
Aceaste exerciţii au o mare influenţă asupra organelor interne şi asupra aparatelor respirator şi circulator, datorită angrenării întregului corp în mişcare. De aceea, în timpul învăţării acestor exerciţii trebuie să trecem în mod treptat de la exerciţii uşoare la exerciţii mai grele. În aplicarea lor se va ţine seama de mărimea greutăţii şi a distanţei.
Transportul unor obiecte se realizează individual, pe perechi sau în grup. Obiectele transportate pot fi menţinute sau susţinute cu unul şi ambele braţe, pe umeri, cap, la piept, sub braţ, pe şold, în spate. Obiectele care pot fi transportate sunt: jucării, mingii, săculeţi cu nisip, sticle de plastic pline cu apă de un kilogram, bastoane, cât şi obiecte din natură.
O deosebită grijă se va acorda învăţării, apucării şi ridicării corecte a obiectului ce urmează a fi transportat.
În momentul ridicării, tălpile se aşează pe sol, uşor depărtate, genunchii se îndoaie, atât cât este necesar pentru apucarea obiectului cu braţele întinse, trunchiul rămânând la verticală, astfel, efortul este realizat de musculatura picioarelor, protejându-se coloana.
Transportul se poale face:
- cu o mână prin apucare individual sau pe perechi
-  cu două mâini prin apucare, individual, pe perechi sau în grup;
-  cu una sau două mâini susţinut la piept, pe cap, sub braţ, pe umeri, pe braţe, la spate.
Cele mai eficiente formaţii de lucru sunt: linii, coloanele.
Explicaţia se face pe parcursul demonstrării, subliniindu-se priza, poziţia corpului, modul de deplasare şi condiţiile depunerii sau transmiterii obiectului. Demonstraţia se face odată cu explicaţia foarte aproape de copii, pentru ca aceştia să sesizeze detaliile prizei şi poziţia de susţinere a obiectului. Exersarea se poate face frontal, pe perechi sau pe grupe în funcţie de spaţiu. Consolidarea deprinderii de transport se realizează prin jocuri, ştafete şi parcursuri aplicative.

Jocuri pentru formarea sau consolidarea deprinderii de transport
 „Transmite mingea combinat"
Preşcolarii sunt împărţiţi în 4 şiruri, copii sunt aşezaţi pe sol  cu picioarele  depărtate, la distanţă unul de celălalt. Primul din fiecare echipă, cu braţele sus, susţine o minge medicinală. La comanda educatoarei, preşcolarul se va rula pe spate şi va  aşeza mingea între picioarele copilului următor. Acesta va  ridica picioarele şi le va duce peste cap, transmiţând mingea următorului copil care o  va apuca cu mâinile. Câştigă echipa care prin acest procedeu a reuşit să transmită mingea mai repede.
„Cursa după minge"
Copiii sunt împărţiţi în 4 grupe, în coloane de gimnastică, câte unul în faţa unei linii de plecare. La 3-4m în faţa fiecărui şir este desenat un cerc în care este aşezată o minge sau o sticlă de plastic plină cu apă, de un kilogram. La semnalul educatoarei, primii copii din fiecare grupă pleacă în alergare, iau mingea din cerc, se întorc în alergare, predau mingea următorului care aleargă şi transportă sticla pentru a  o aşeaza în cerc. Se întoarce în alergare predă ştafeta la următorul care aleargă să ia  sticla din cerc. Câştigă grupa care termină mai repede iar sticla a ajuns în cerc.
„Transportul pe punte"
Copiii sunt aşezaţi pe două coloane, în spatele unei linii de plecare.
În faţa fiecărui şir se află aşezată o bancă de gimnastică,iar la  capătul băncii este aşezată o minge de plastic. La semnalul educatoarei, primii copii din cele două grupe prind mingea cu mâinile, se urcă pe banca de gimnastică, merg în echilibru cu mingea susţinută la piept, coboară de pe bancă, se întorc în alergare la următorii predându-le mingea, continuând astfel jocul. Câştigă grupa care termină mai repede.
„Transportul păpuşii
Copiii sunt aşezaţi pe două coloane în spatele unei linii de plecare. Primii din fiecare grup au câte o păpuşă mare alături. La semnalul educatoarei primii copii iau păpuşa în braţe, merg pe distanţa de 3m, aşează păpuşa pe un scăunel care este în faţa coloanelor, aleargă pe distanţa de 5m, ating cu mâna o jucărie, se întorc în alergare iau păpuşa de pe scaun şi în mers o predau următorilor, care vor continua jocul, iar ei vor trece la coada şirului.
Priceperile motrice
Definiţie Alături de deprinderi, priceperile motrice reprezintă rezultate ale învăţării motrice care urmăresc valorificarea capacităţii intelectuale şi motrice a subiectului, prin  adaptarea acestora la sarcini motrice noi.
Priceperea poate fi definită „ca posibilitatea de a folosi conştient cunoştinţele şi deprinderile motrice - experienţa motrică însuşită anterior - în corelaţii noi şi în condiţii schimbătoare „.
 (Gh.Mitra, A. Mogoş, 1980)
Tipuri de priceperi motrice
Priceperile motrice se împart în:
•   priceperi elementare care sunt „modalităţi de acţiune, în cadrul cărora se organizează un răspuns motric pe baza cunoştinţelor şi a unor capacităţi motrice, în condiţiile iniţiale ale învăţării" şi
• priceperi superioare „caracterizate printr-o mare complexitate structural-funcţională,
înglobând cunoştinţe teoretice, experienţă personală, deprinderi diferite, toate putând fi actualizate si mobilizate pentru rezolvarea unei situaţii complexe si schimbătoare    
( M Epuran 1993)
Priceperile elementare reprezintă de fapt rezultatele primei faze a învăţării unei acţiuni motrice noi. Căile propuse pentru formarea acestor priceperi sunt: observarea acţiunilor altora, explicaţiile şi activitatea practică (M. Epuran, 1976).
Alături de deprinderi, priceperile reprezintă „baza comportamentului învăţat, caracterizat prin-un grad de adaptabilitate superioară la situaţiile în care este pus subiectul".
(M. Epuran)  Acelaşi autor, citând din „Dicţionarul de pedagogie contemporană”, consideră că priceperea este „posibilitatea dobândită prin învăţare de a executa o anumită acţiune, atât pe plan real, cât şi mental, în condiţii foarte variate, realizând o adaptare promptă la eventualele schimbări".
Specific priceperilor, elementare sau superioare este conştientizarea situaţiei şi alegerea   celor mai adecvate mijloace, adaptate situaţiei.
În cazul deprinderilor, conştiinţa va fi îndrep­tă asupra efectului, şi nu asupra mijloacelor prin care se obţine acel efect.
Priceperile superioare sunt caracterizate printr-o mare complexitate funcţională, -înglobând  cunoştinţe teoretice, experienţă personală şi deprinderi diferite.
Obişnuinţele
Definiţie. Se consideră că obişnuinţele reprezintă o a doua natură a omului. Ele presupun „utilizarea aceloraşi tipuri de conduite în legătură cu anumite condiţii şi solicitări relativ constante ale vieţii şi activităţii de fiecare zi". (Dicţionar de psihologie. Editura Babel, Bucureşti, 1997)
Componente ale activităţii voluntare a omului, obişnuinţele se deosebesc de deprinderi prin faptul că ele includ preferinţe, predilecţii, pasiuni pentru acelaşi gen de activitate, conduite specifice fiecărui individ pentru anumite situaţii.
Obişnuinţele „evidenţiază forme stabile ale reacţiilor fiecăruia dintre noi la situaţiile, acţiunile practice complexe care trebuie soluţionate". (Gh. Mitra, A. Mogoş, 1980)
Spre deosebire de deprinderi, care se rezumă la modalităţi concrete de acţiune, obişnuin­ţele care se cultivă pe fondul lor au rezonanţe afective puternice, sunt susţinute de convingeri ferme. Astfel, obişnuinţele sunt componente ale caracterului, care se educă în cadrul procesu­lui de instruire.
Obişnuinţele pot fi caracterizate ca fiind:
-pozitive - punctualitatea, disciplina etc;
-negative - superficialitatea, maniera dezorganizată de abordare a sarcinilor de lucru etc.
Tipuri de obişnuinţe în educaţie fizică
În cadrul educaţiei fizice, prin obiectivele speci­fice pe care şi le propune educaţia fizică se urmăreşte formarea următoarelor obişnuinţe:
- obişnuinţa de a practica sistematic exerciţiile fizice - acest lucru fiind posibil prin: formarea capacităţii de practicare independentă a exerciţiilor fizice, cultivarea motivaţiei intrinseci privind practicarea exerciţiilor;
- obişnuinţe legate de igiena personală şi cea colectivă în contextul practicării exerciţiilor fizice (se dezvoltă pe fondul deprinderilor de igienă corporală, a echipa­mentului, a bazelor sportive sau spaţiilor de lucru);
- obişnuinţe privind conduita socială a subiecţilor: presupun anumite deprinderi de relationare, de rezolvare a sarcinilor în cadrul grupului, susţinute  de convingeri de natură morală.

Calităţile motrice - Caracteristici şi definiţie

Gh Cârstea precizează unele aspecte importante ale calităţilor motrice în cartea menţionată anterior pag 61,62, astfel: “ calităţile motrice numite şi calităţi fizice nu se dobândesc nu se capătă, pe parcursul existenţei umane. Oamenii se nasc cu anumiţi indici ai calităţilor motrice.Aceşti indici se dezvoltă în ontogeneză de la sine datorită vieţii, până la o anumită vârstă şi apoi încep să scadă într-un ritm diferenţiat determinat de multe variabile.
Orice act motric sau acţiune motrică implică în efectuarea lor toate calităţile motrice dar cu pondere diferită. Calităţile motrice sunt în strânsă legătură cu deprinderile motrice.La vârste mici se dezvoltă toate calităţile motrice dar se pune accent pe viteză şi îndemânare.Calităţile motrice se pot dezvolta în orice perioadă a anului calendaristic.Programarea dezvoltării lor este dependentă de alte variabile şi nu de anotimp.În lecţia de educaşie fizică fiecare calitate motrică se abordează ca temă. „
Un alt specialist al domeniului I. Şiclovan , consideră că: „ nu există limită inferioară de vârstă pentru începerea dezvoltării calităţilor motrice, ci există doar metode şi mijloace adecvate acestora, perioade de dezvoltare mai intensă şi de relativă stagnare.” (Citat de S.F.Todea , pag.24, în cartea „Metodica educaţiei fizice şi sportive,”Buc 2006)
Oricare dintre calităţile motrice se va dezvolta eficient cu condiţia ca asupra ei să se acţioneze în cadrul mai multor activităţi de educaţie fizică realizate consecutiv.

Caracteristici generale ale calităţilor motrice:
1. Calitatea motrică condiţionează formarea deprinderilor motrice
În acelaşi timp, ele favorizează valorificarea deprinderilor motrice în condiţii concrete de concurs. De asemenea, fiecare calitate motrică trebuie privită şi ca factor determinant care condiţionează manifestarea celorlalte calităţi. În mod deosebit îndemânarea şi forţa manifestă cele mai largi intercondiţionări cu celelalte calităţi.
2. Dezvoltarea calităţilor motrice favorizează creşterea capacitaţii de efort a organismului
Capacitatea de efort are influenţe favorabile şi asupra activităţii psihice, în care activitatea elevilor ocupă peste 70% din timpul lor de muncă. Capacitatea de efort determină o capacitate de muncă ridicată sub aspectul rezistenţei la eforturi, deci asupra calităţii muncii.
3. Dezvoltarea calităţilor motrice impune obiectivizarea procesului de pregătire fizică a elevilor
Obiectivizarea pretinde cadrului didactic:
- să cunoască nivelul de pregătire al elevilor;
- să stabilească probe şi norme specifice fiecărei calităţi motrice;
- să elaboreze modelul final şi structurile de exerciţii utilizate pentru realizarea acestuia;
- să ţină o evidenţă precisă a datelor obţinute şi să le utilizeze în activitatea practică;
4. Dezvoltarea calităţilor motrice se poate face şi în cadrul activităţii independente a elevilor
Soluţia practicării independente a exerciţiilor fizice o constituie conştientizarea permanentă a procesului de instruire. O altă soluţie este recomandarea unor programe individuale de activitate cu verificare periodică a progreselor realizate.
5. Dezvoltarea calităţilor motrice se poate realiza în şi cu condiţii materiale simple
6. Procesul de dezvoltare a acestor calităţi poate deveni o activitate atrăgătoare pentru elevi
7. Cultivarea lor poate fi făcută în orice perioadă a anului (Badiu T., 2002).” Teoria educaţiei fizice şi sportului
 Calităţile motrice de bază
Gh Cârstea precizează unele aspecte importante ale calităţilor motrice în cartea menţionată anterior pag 61,62, astfel: “ calităţile motrice numite şi calităţi fizice nu se dobândesc nu se capătă, pe parcursul existenţei umane. Oamenii se nasc cu anumiţi indici ai calităţilor motrice.Aceşti indici se dezvoltă în ontogeneză de la sine datorită vieţii, până la o anumită vârstă şi apoi încep să scadă într-un ritm diferenţiat determinat de multe variabile.
Orice act motric sau acţiune motrică implică în efectuarea lor toate calităţile motrice dar cu pondere diferită. Calităţile motrice sunt în strânsă legătură cu deprinderile motrice.La vârste mici se dezvoltă toate calităţile motrice dar se pune accent pe viteză şi îndemânare.Calităţile motrice se pot dezvolta în orice perioadă a anului calendaristic.Programarea dezvoltării lor este dependentă de alte variabile şi nu de anotimp.În lecţia de educaşie fizică fiecare calitate motrică se abordează ca temă. „
Un alt specialist al domeniului I. Şiclovan , consideră că: „ nu există limită inferioară de vârstă pentru începerea dezvoltării calităţilor motrice, ci există doar metode şi mijloace adecvate acestora, perioade de dezvoltare mai intensă şi de relativă stagnare.” (Citat de S.F.Todea , pag.24, în cartea „Metodica educaţiei fizice şi sportive,”Buc 2006)
Oricare dintre calităţile motrice se va dezvolta eficient cu condiţia ca asupra ei să se acţioneze în cadrul mai multor activităţi de educaţie fizică realizate consecutiv.
 Îndemânarea
Este apreciată de majoritatea specialiştilor ca o calitate motrică deosebit de complexă. Ea implică: "capacitatea de coordonare a segmentelor corpului sau ale acestuia în întregime pentru efectuarea unor acte sau acţiuni motrice; echilibru, orientare spaţio - temporală (inclusiv ritm), amplitudine, ambilateralitate (ambidextrie), etc. toate acestea trebuie subordonate obţinerii unei eficienţe maxime, mai ales în condiţii neobişnuite, cu un consum minim de energie" (Mitra Gh. & Mogoş Al., 1977), completând cu Epuran M. & Horghidan V, 1997,  Horghidan V., 2000, Şiclovan I., 1979 „îndemânarea este capacitatea individului de a restructura, recompune şi adapta fondul motric la situaţii diferite”.
La baza îndemânării stă coordonarea, proces important al activităţii organismului îndeplinit de sistemul nervos central.
Calitatea motrică - îndemânarea - depinde în mare măsură de zestrea ereditară pe care o moşteneşte individul, capacităţile coordinative putând fi îmbunătăţite pe baza unui program judicios aplicat
Forme de manifestare a îndemânării
În literatura de specialitate îndemânarea se clasifică astfel (Dumitru M., 2007, Mitra Gh., Mogoş Al., 1977) :
• Îndemânare generală -necesară efectuării tuturor actelor si acţiunilor motrice;
• Îndemânare specifică - caracteristică diferitelor ramuri sportive sau unor profesii bazate pe efort fizic complex;
• Îndemânare în regimul altor calităţi motrice - în regim de viteză, forţă, rezistenţă.
Această calitate motrică are multe aspecte comune cu mecanismele de formare a deprinderi lor şi priceperilor motrice şi cu substratul fiziologic şi psihologic al celorlalte calităţi. În consecinţă, formele de manifestare a îndemânării sunt extrem de numeroase. Teoretic, nu există mişcare, deprindere motrică utilitară sau de bază, procedee tehnice şi tactice , exerciţii concepute în vederea dezvoltării unei calităţi motrice care să nu solicite un anumit indice de îndemânare, pentru a fi efectuate raţional, dezinvolt, economic, coordonat, adecvat scopului urmărit.
Factori care condiţionează dezvoltarea capacitaţii coordinative
Manifestarea îndemânării la indici valorici ridicaţi este condiţionată de mai mulţi factori:
• Fineţea si acurateţea organelor de simţ
Analizatorii influenţează în mod diferit procesul de invăţare, completându-se reciproc în activitatea instructiv - educativă.
Analizatorul kinestezic are receptorii situaţi în toţi muşchii, tendoanele şi articulaţiile sistemului locomotor, care informează sistemul nervos asupra poziţiilor extremităţilor, a trunchiului etc. şi a forţelor care exercită presiune asupra acestora.
Analizatorul tactil informează asupra mişcărilor care se desfaşoară în contact cu mediul înconjurător: forma, suprafaţa de lucru, felul, orientarea spaţială viteza de desfăşurare etc.
Analizatorul getic reflectă starea mediului înconjurător, cât şi relaţia dintre mişcarea corpului şi acesta, fiind foarte important în prima fază de învăţare.
Analizatorul acustic are rol important prin conţinutul informativ al semnalelor acustice, în raport cu actul motric care se efectuează, informaţiile contribuind la însuşirea ritmului, tempoului, tehnicii etc.
Analizatorul statico - dinamic aduce informaţii asupra poziţiei şi mişcării corpului în spaţiu în raport cu forţa gravitaţională. Senzaţiile specifice sunt cele de verticalitate şi înclinare, de mişcare rectilinie si de rotaţie. Toate acestea dau simţul echilibrului si al orientării în spaţiu.
• Capacitatea scoarţei cerebrale de a selecta informaţiile primite de la analizatori
O importanţă majoră o are captarea informaţiei, prelucrarea acesteia la nivelul analizatorilor şi procesarea acestora, necesare contracţiei musculare. Calitatea acestui proces este dată de experienţa motrică anterioară.
• Viteza de transmisie a impulsurilor nervoase atât pe cale aferentă, cât şi eferentă
Calitatea transmiterii impulsurilor nervoase depinde de viteza de transmitere a acestora.
• Experienţa motrică a subiectului reprezentată de bogăţia şi varietatea deprinderilor şi priceperilor motrice.
A fi considerat îndemânatic înseamnă a fi capabil să răspunzi la solicitările de coordonare impuse de sarcină, cât mai repede. Acest lucru depinde de experienţa motrică a subiectului.
• Mobilitatea articulară şi elastică musculară
Lipsa mobilităţii articulare limitează posibilităţile de execuţie fină, elegantă, cu amplitudinea necesară. Acest lucru este posibil datorită unei musculaturi rigide, cu un tonus ridicat. A fi suplu înseamnă a fi îndemânatic (Dumitru M., 2007, Mitra Gh., Mogoş Al., 1977).
Indicaţii metodice
Principalele indicaţii metodice care trebuie respectate în procesul de perfecţionare a îndemânării sunt:
- pentru dezvoltarea îndemânării condiţia de bază o constituie învăţarea cât mai multor acţiuni motrice şi complicarea continuă a acestora;
- parametrul efortului în contul căruia se perfecţionează îndemânarea este complexitatea, exerciţiile simple învăţându-se uşor şi relativ repede;
- pentru a influenţa în continuare îndemânarea, acţiunea motrică nu trebuie exersată până la automatizare. Acţiunile automatizate solicită într-o măsură mai mică îndemânarea;
- dezvoltarea îndemânării se poate realiza în orice moment al lecţiei. Totuşi cea de a doua veriga a lecţiei şi verigile destinate învaţării acţiunilor motrice, aplicării acestora în condiţii variate şi verificării gradului de stăpânire a priceperilor şi deprinderilor motrice, constituie momentele din lecţie când se influenţează în mod direct îndemânarea;
- respectarea strictă a regulii "de la simplu la complex" mai ales în cadrul efectuării unor acţiuni care au în structura lor mişcări fireşti (naturale) - alergare, sărituri etc., nu este în măsură să conducă la influenţarea îndemânării. Modalitatea firească a însuşirii acestor acţiuni este exersarea globală şi limitarea treptată a mişcărilor necoordonate.
În concluzie, îndemânarea - calitate complexă - poate fi dezvoltată în principal la vârstele mici. Ea este scoasă în evidenţă de priceperile şi deprinderile motrice şi de celelalte calităţi motrice. La rândul lor perfecţionarea acestora este condiţionată de valoarea îndemânării.
Momentul cel mai bun al dezvoltării acestor calităţi motrice este in jurul vârstei de 8-14 ani, când mobilitatea coloanei vertebrale, a articulaţiilor coxofemurale-si scapulohumerale nu mai cresc decât în direcţia antrenată (Mitra G., Mogoş A., 1977 şi 1980).

Reuşita în realizarea obiectivelor programei depinde şi de nivelul de dezvoltare a calităţilor motrice şi psihomotrice, care se urmăresc şi se evaluează corespunzător,pe parcursul procesului instructiv-educativ din cadrul activităţilor grădiniţei. Aceste calităţi motrice sunt: îndemânare (î), forţă (F), viteză (V), rezistenţă(R).

Calităţile motrice:
o   se evaluează prin baterii de teste sau probe de control şi raportarea rezultatelor la modelele de referinţă, folosite în educaţia fizică şi sport.
Specialiştii propun diferite clasificări a calităţilor motrice şi anume:
v  Calităţi motrice de bază: viteză, îndemânare, rezistenţă, forţă.
v  Calităţi motrice specifice sau combinate:
ü  viteza + forţa = detenta
ü  viteza + îndemânarea – specifică anumitor ramuri sportive
ü  mobilitatea – supleţea
Orice act motric sau acţiune motrică implică în efectuarea lor toate calităţile motrice, dar cu o pondere diferită.
Complexitatea reprezintă, modul concret de înlănţuire, de asociere, de combinare a tuturor elementelor pe parcursul efortului. Ea creşte când apar adversarii sau chiar coechipierii.
Raportul dintre volum şi intensitate este invers proporţional, un rol deosebit în cadrul acestui raport avându-l pauzele între repetări şi natura acestora.
Dezvoltarea calităţilor motrice se realizează prin diferite metode în funcţie de particularităţile de vârstă şi pregătire.
      
Obiectivizarea pretinde educatoarei:
·         Să cunoască nivelul de pregătire al preşcolarilor.
  • Să stabilească probe şi norme specifice fiecărei calităţi motrice
·         Folosirea metodelor, procedeelor şi mijloacelor specifice dezvoltării calităţilor motrice. Aceasta este calea cea mai sigură pentru dezvoltarea calităţilor motrice.
În consecinţă, pentru fiecare calitate motrică sau formă de manifestare a acesteia, trebuie selecţionate în raport cu vârsta şi sexul copiilor, numai acele metode, procedee şi mijloace care s-au dovedit eficiente, optime.
Îndemânarea este o calitate motrică de baza complexă prezentă în orice act s-au acţiune motrică şi este foarte controversată.
       Gheorghe Cârstea (2000) apreciază că îndemânarea este capacitatea organismului uman de a efectua acte şi acţiuni motrice mai ales în condiţii variate şi neobişnuite, cu eficienţă maximă şi consum minim de energie din partea executantului.
       Îndemânarea depinde în mare măsură de zestrea ereditară, capacităţile coordinative putând fi îmbunătăţite pe baza unui program judicios aplicat.
       Ca elemente componente ale îndemânării le considerăm pe următoarele:
·               Capacitatea de combinare a mişcărilor;
·               Capacitatea de diferenţiere a mişcărilor;
·               Capacitatea de echilibru;
·               Capacitatea de orientare în spaţiu şi timp, precizia;
Factorii care condiţionează dezvoltarea îndemânării
1.Fineţea şi acuitatea organelor de simţ:
v   Analizatorul kinestezic care informează sistemul nervos asupra poziţiilor extremităţilor, a trunchiului şi a forţelor care exercită presiuni asupra acestora;
v   Analizatorul tactil informează asupra mişcărilor care se desfăşoară în contact nemijlocit cu mediul extern, înconjurător;
v   Analizatorul optic-semnalele optice reflectă starea mediului înconjurător cât şi relaţia dintre mişcarea corpului şi acesta;
v   Analizatorul acustic contribuie la însuşirea ritmului, tempoului, tehnicii,etc;
v   Analizatorul statico-dinamic aduce informaţii asupra poziţiei şi mişcării corpului în spaţiu în raport cu forţa gravitaţiei.

2.   Capacitatea scoarţei cerebrale de a selecta informaţiile primite de la analizatori.
3.   Viteza de transmitere a impulsurilor nervoase atât pe cale aferentă, cât şi eferentă.
4.   Experienţa motrică a subiectului care se referă la:
v  Capacitatea de anticipare a subiectului;
v   Memoria de scurtă sau lungă durată a subiectului;
v   Gândirea subiectului, mai ales cea de tip creativ;
v   Volumul şi complexitatea deprinderilor şi priceperilor motrice însuşite anterior;
v   Experienţa motrică a subiectului.
5.       Mobilitatea articulară şi elasticitatea musculară.
6.       Nivelul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice.
Metode şi procedee metodice de dezvoltare a îndemânării:
Ø   efectuarea acţiunilor motrice în condiţii relativ constante, cu număr mare de repetări;
-      efectuarea actelor motrice în condiţii îngreunate:
-                micşorarea suprafeţei de sprijin;
-                execuţia cu segmentul neîndemânatic;
-                execuţii asimetrice;
-                introducerea unor sarcini motrice suplimentare.
Ø      Efectuarea actelor motrice în condiţii variabile, schimbătoare:
-                în aer liber sau în interior;
-                pe suprafeţe mici, mari, la şes sau altitudine;
-                pe zgură, ciment, iarbă, pardoseală;
-                pe frig sau căldură;
-                dimineaţa, la prânz, după-amiaza sau seara;
-                pe suprafeţe netede sau denivelate.
Mijloacele specifice preşcolarităţii sunt jocurile de mişcare prezente în literatura de specialitate, care selecţionate corespunzător şi adaptate vor influenţa anumite componente ale îndemânării cu eficenţă optimă.
,,Capacităţile coordinative trebuie dezvoltate de timpuriu, deoarece efortul fizic provoacă o serie de îmbunătăţiri calitative datorită factorilor interni şi externi de pe ambele emisfere cerebrale.
       Coordonarea motrică se dezvoltă intensiv până la vârsta de 11-12 ani, după care, o data cu intrarea în adolescenţă, învăţarea motorie spontană scade treptat lăsând loc unor procese de învăţare mai raţionale.
       Ca şi viteza, îndemânarea este o calitate motrică mai puţin perfectibilă, iar în lecţie este abordată ca starea de supracompensare, suprastabilire, când organismul este odihnit şi receptiv.
       Îndemânarea se educă dacă se acţionează asupra componentelor ei: precizie, orientare în spaţiu şi timp, amplitudine, ambidextrie, ambilateralitate,  echilibru, etc.
       Pentru dezvoltarea îndemânării condiţia de bază este învăţarea cât mai multor acţiuni motrice şi complicarea continuă a acestora. În cazul în care acţiunea motrică respectivă a ajuns la automatizare, atunci se creează condiţii noi, mai dificile, care să solicite o nouă adaptare, care prin exersare să dezvolte îndemânarea.”[1]
ÎNDEMÂNAREA este o calitate complexă, care cuprinde în conţinutul ei multe interferenţe cu alte calităţi, chiar priceperi şi deprinderi motrice. Există o multitudine de păreri în ceea ce priveşte îndemânarea.
Îndemânarea în totalitatea ei este perfectibilă, iar unele dintre componente se pot perfecţiona la vârstă mică, aşa consideră Scarlat.E. în cartea „ Educaţie fizică şi sport” Buc 2002 Astfel: echilibrul static (stabilitatea statică) este pe deplin dezvoltat la vârsta de 6 ani, ritmul la 7ani, orientarea corpului în spaţiu, la 12-14 ani, echilibrul dinamic se îmbunătăţeşte cu timpul. Eficienţă mare s-ar obţine dacă pentru perfecţionarea aparatului vestibular se lucrează începând cu vârstele mici.
FORME DE MANIFESTARE
îndemânarea generală care este înnăscută şi este definită a fi capacitatea de a efectua    raţional şi creator diverse acţiuni motrice.
a) îndemânarea specială care are la bază îndemânarea generală şi poate fi dezvoltată numai în condiţiile specifice gimnasticii. Din structura ei fac parte o serie de componente (aşa-numitele"simţuri", despre care am amintit deja) ce sunt catalogaţi drept calităţi psihomotrice. Se vorbeşte astfel despre:
-simţul echilibrului;
-simţul de orientare în spaţiu
-simţul   de   coordonare   a   mişcărilor   diferitelor   segmente
implicate în mişcare,
-simţul de coordonare a activităţii marilor grupe musculare;
-simţul de descompunere şi analiză a mişcărilor;
-simţul ritmului;
-simţul de  apreciere  a  distanţei,  a  direcţiei,   a vitezei,  a
amplitudinii şi a gradului de încordare .
Dirijarea precisă a segmentelor în timp şi spaţiu, adică orientarea spaţio-temporală, atât a unor segmente cât şi a întregului corp, sunt componente ale îndemânării, ce contribuie implicit la îmbunătăţirea celorlalte calităţi motrice. Foarte important pentru aprecierea mişcărilor în spaţiu şi timp este nivelul de percepţie al analizatorilor. De aceea este necesară legătura reflex condiţionată între semnalele care vin de la muşchi şi de la analizatori, de asemenea un rol deosebit în privinţa orientării în timp şi spaţiu îl are simţul chinestezic. Senzaţiile musculare informează cu suficientă precizie centrele motrice de pe scoarţă despre amplitudinea mişcărilor, gradul de încordare musculară, sensul şi intensitatea de deplasare a unor segmente în raport cu altele.

 FORŢA  este foarte solicitată la executarea fiecărei mişcări, fiind una dintre cele mai importante calităţi. Ea influenţează în mare măsură atât viteza de execuţie a mişcărilor, cât şi activităţile care necesită rezistenţă şi îndemânare. Însuşirea tehnicii anumitor elemente depinde în mare măsură de nivelul forţei musculare. Cuvântul "forţă" are mai multe înţelesuri, dar în sport el este utilizat pentru două aspecte:
    Ca o caracteristică mecanică a mişcării;
    Ca  însuşire  a  organismului  uman  (calitate  a  sistemului muscular).
Forţa poate fi definită ca fiind:
-  capacitatea aparatului nuro-muscular de a învinge o rezistenţă prin mişcare, pe baza contracţiei musculare (A. Demeter) citat de Cârstea în „ Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului” Buc.2000
-  capacitatea omului de a-şi manifesta prin efort muscular anumite valori.
Efortul muscular poate fi:
o   de învingere (cu scurtarea sau lungirea muşchilor); 
o   de menţinere (fără modificarea lungimii muşchilor);
o   de cedare (cu modificarea lungimii muşchilor);
Calitatea forţei depinde de:  factorii de conditionare  urmatori ,
-    activitatea S.N.C. (caracterul, modul de transmitere şi coordonarea precisă a impulsurilor nervoase trimise spre diferite grupe musculare);
-    numărul fibrelor musculare;
-    secţiunea fiziologică a muşchiului;
-    procesele biochimice care au loc în muşchi( în special acţiunea ATP-ului asupra miozinei din muşchi);
-    efortul de voinţă;
-    concentrarea atenţiei.
Pentru educarea forţei este necesar să se ţină seama de următoarele aspecte:
    mobilizarea   simultană   a   numărului   maxim   de   unităţi funcţionale (neuro-musculare);
    manifestarea maximă a efortului de voinţă şi concentrarea atenţiei asupra mişcărilor ce se efectuează;
    mărirea secţiunii fiziologice a muşchilor.
Foarte importantă în educarea forţei este solicitarea concomitentă a componentelor nervoase şi a celor musculare. Neglijarea uneia sau a alteia dintre aceste componente va duce la menţinerea aceluiaşi nivel al forţei şi la insucces în privinţa dezvoltării ei.
FORME DE MANIFESTARE
a) Forţa propriu-zisă maximă sau absolută egală cu forţa cea mai mare pe care o poate dezvolta în situaţia unei contracţii voluntare un sistem neuromuscular.
Această formă a forţei este necesară pentru învingerea unor greutăţi, ridicare de greutăţi ( corpul întreg) şi se manifestă de regulă prin contracţii izometrice.
b)  Forţa explozivă este capacitatea sistemului neuromuscular de a învinge rezistenţa în cea mai mică unitate de timp; foarte bună pentru sporturi cu mişcări cu mişcări aciclice (forţa de impulsie la sărituri);
c)   Forţa relativă care este determinată de raportul dintre forţa absolută  pe care o dezvoltă individul şi greutatea proprie a corpului său.
După alte criterii, forţa poate fi:
a)    Generală şi reprezintă forţa întregului sistem muscular dezvoltat multilateral;
b)    Specifică, adică forţa anumitor grupe musculare;
sau:
a) Statică, realizată exclusiv prin contracţii izometrice;
b) Dinamică, realizată prin contracţii izotonice. Astfel de contracţii sunt recomandate la vârste mici) Forţa se întâlneşte de cele mai multe ori în combinaţie cu alte calităţi:
a)   Forţa în regim de rezistenta care este capacitatea organismului de a efectua   contracţii musculare în cadrul unor eforturi de durată lungă.
b)  Forţa în regim de viteză
c)  Forţa în regim de coordonare  


VITEZA definită Erwin Hahn în Antrenamentul sportiv la copii

 a fi:
-  rapiditatea cu care se efectuează acţiunile motrice în structurile şi combinaţiile cele mai diverse;
-  capacitatea omului de a efectua mişcările cu rapiditate şi frecvenţă mare .
Viteza   este   condiţionată   de   mai   mulţi   factori:  
fiziologici, biochimici, psihici, morfologici, unii aparţinând de structura ereditară a fiecărui sportiv şi sunt puţin perfectibili valoarea ei depinzând de niveluf celorlalte calităţi motrice cu care este în interdependenţă (F.I.,R. mobilitate-supleţe).
Substratul morfo-funcţional al vitezei se maturizează în jurul vârstei de 21 de ani.
Viteza este o calitate care poate fi uşor depistată la vârstă mică, pentru ea existând probe incluse în sistemele de selecţie.
FORME DE MANIFESTARE
Viteza de execuţie care este dată de rapiditatea cu care se execută o acţiune motrică.Aici sunt consideraţi ca factori limitativi forţa şi tehnica de execuţie a mişcărilor. Are o importanţă excepţională în gimnastică şi este în interdependenţă cu celelalte forme de manifestare ale vitezei;
Viteza de repetiţie definită prin frecvenţa cu care se repetă mişcările în unitatea de timp. Principalul factor limitativ este considerat a fi labilitatea proceselor nervoase ale excitaţiei şi inhibiţiei. In interdependenţă cu celelalte forme de manifestare a vitezei această formă de manifestare apare la efectuarea seriilor acrobatice ( la sol şi bârnă), dar cu limitarea numărului de elemente ce pot fi repetate.
Viteza de deplasare formă combinată, este în strânsă legătură cu aspectul somatic şi nivelul de dezvoltare al forţei. In gimnastică se manifestă sub forma vitezei de deplasare a întregului corp, dar mai ales a diferitelor segmente, în interdependenţă cu viteza de execuţie;
Viteza de reacţie, definită ca rapiditatea cu care organismul răspunde la comenzi, durata angajării în acţiune, iuţeala cu care se sesizează semnalele şi se reacţionează. Ea se face sesizată şi intervine la gimnastică în cazul apariţiei unor defecţiuni tehnice în execuţia mişcărilor ori la aparate.
Unii autori consideră aceste 2 calităţi ca şi componente ale îndemânării iar alţii le departajează de îndemânare. Ele sunt f importante mai ales la nivelul preşcolarilor aceştia dispunând de o mobilitate articulară la cote maxime, şi o supleţe musculară pe măsură. De aceea această perioadă a preşcolarităţii este propice educării şi menţinerii acestor calităţii, prin intermediul mijloacelor, a exerciţiilor potrivite şi dozate corespunzător .

 MOBILITATEA  ARTICULARĂ  ŞI  SUPLEŢEA  MUSCULARĂ
Mobilitatea articulară  este definită ca fiind capacitatea de a efectua mişcările cu amplitudine, iar supleţea prin elasticitatea tendoanelor şi fibrelor musculare.
 Gradul natural al mobilităţii articulare este condiţionat de o serie de factori cu caracter general, cum sunt vârsta şi sexul, dar mai ales de o serie de factori specifici: natura articulaţiilor, structura capsulelor, a ligamentelor, tendoanelor, ca şi a muşchilor direct interesaţi.
Pierderea acestor calităţi poate fi întârziată prin practicarea sistematică a exerciţiilor fizice speciale, care să întreţină, să dezvolte mobilitatea articulară şi o elasticitate musculară superioară gradului natural de mişcare. Această calitate depinde şi se modifică în funcţie de factorii interni şi externi; deşi atinge valori maxime la 15-16 ani. Ea se poate obţine cu uşurinţă în copilărie, fiind perfectibilă. Unitatea de măsură utilizată pentru aprecierea mobilităţii articulare este gradul unghiular şi centimetrul. Deşi este prezentă în majoritatea mişcărilor trebuie dezvoltată cu grijă, deoarece mobilitatea excesivă duce la laxitate articulară, chiar la deficienţe, ceea ce împiedică executarea mişcărilor la indicii de tehnicitate ceruţi de specificul gimnasticii şi regulamente. Dar şi o dezvoltare insuficientă a mobilităţii articulare şi supleţei musculare nu este de dorit deoarece lungeşte perioada de însuşire şi perfecţionare a mişcărilor, reduce indicii de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice, scade randamentul acţiunilor motrice, se cheltuieşte energie în plus, scade calitatea execuţiei, mişcările fiind executate fără expresivitate şi dezinvoltură, cu încordări suplimentare, favorizând apariţia unor accidentări.
Amplitudinea mişcărilor este determinată de:
    structura şi tipul articulaţiilor;
    elasticitatea    fibrelor    musculare,    ligamentelor    şi tendoanelor;
    caracterul tonusului muscular;
    elasticitatea discurilor intervertebrale ;
    capacitatea S.N.C. de coordonare a proceselor neuro-musculare;
    nivelul stării emoţionale;
    temperatura muşchilor;
    condiţiile externe;
    activitatea fizică anterioară
FORME DE MANIFESTARE
Generală prezentă la nivelul tuturor articulaţiilor şi muşchilor;
 Specifică  limitată la un grup restrâns de articulaţii ori muşchi. în funcţie de metoda prin care a fost obţinută, mobilitatea articulară şi supleţea musculară pot fi:
Activă adică obţinută prin contracţie musculară, fără ajutor dinafară ;
Pasivă, adică obţinută cu ajutorul unei intervenţii externe ce poate fi o persoană (antrenor sau coleg), un aparat ori greutatea propriilor segmente.
( V.Grigore “ Gimnastica artistica “ 2001)
 REZISTENTA este calitatea motrică ce permite efectuarea unor eforturi intense timp îndelungat.
Rezistenţa, la fel ca celelalte calităţi, este determinată de anumiţi factori. În acest caz aceştia sunt :
-durata efortului, eficacitatea acţiunilor motrice, refacerea organismului după efort.
FORME PE MANIFESTARE
Rezistenta generală  definită a fi capacitatea de a efectua acţiuni motrice timp îndelungat angrenează 70% din grupele musculare şi impune solicitări  mari sistemului  nervos central  (S.N.C.), cardio-vascuIar şi respirator. Efortul este predominant aerob.
Rezistenta specifică definită ca o capacitate a organismului de a lupta contra oboselii, dar şi de a efectua eficient diferite acţiuni motrice precise, uneori impuse de regulament.











R1