(
Echilibrul, târâre, tracţiune, căţărare, transport)
ECHILIBRUL
Echilibrul
este o deprindere rnotrică aplicativ-utilitară care dezvoltă calităţile
necesare menţinerii corpului în diferite poziţii sau în mişcare. Echilibrul
este perceput ca o calitate pshiomotrică complexă, manifestată prin sensibilitatea
deosebită a simţului chinestezic, prin coordonarea mişcărilor
principalelor segmente şi grupe musculare ale corpului.Un rol deosebit îl are
analizatorul vestibular,
care „informează" permanent asupra gradului de stabilitate a corpului.
Exerciţiile de echilibru
dezvoltă simţul echilibrului, curajul, stăpânirea de sine, atenţia şi prezenţa de spirit, reflexele de
protecţie, percepţiile şi reprezentările spaţiale formând totodată o serie de
priceperi şi deprinderi utile. Exerciţiile de echilibru se pot executa pe loc (statice) şi din
deplasare (dinamice) utilizându-se ca suprafaţă de sprijin solul, banca, bârna sau alte aparate. Aceste exerciţii se pot efectua individual sau
în perechi. Gradarea exerciţiilor de echilibru se va face prin
micşorarea suprafeţei de sprijin, modificarea înălţimii, schimbarea poziţiei
centrului de greutate, sau a procedeului de
deplasare (mers, alergare, săritură, diferiţi paşi ).Alte modificări ar putea
fi: efectuarea unor mişcări
suplimentare, modificarea direcţiei de deplasare, a vitezei de execuţie, transportarea
unor obiecte.
Exerciţiile de echilibru se învaţă la început pe sol cele statice prin menţinerea în anumite poziţii cum ar fi-
·
din stând pe un picior, celălalt
picior adică piciorul liber menţinut înainte, lateral sau oblic înapoi .
·
apoi se va trece la ridicarea
piciorului de sprijin pe vârf şi menţinerea poziţiei.
·
apoi
aceleaşi menţineri se vor executa pe suprafeţe sau aparate mai înalte,
acordându-se dacă aste cazul, sprijin şi ajutor direct.
Exerciţiile pentru educarea
echilibrului dinamic se vor desfăşura în deplasare la început pe o linie
trasată pe sol prin diverse variante de mers, apoi se va înălţa suprafaţa de
deplasare, preşcolarii deplasându-se pe banca de gimnastică prin aceleaşi
variante de mers realizate anterior pe sol. În cazul dezechilibrărilor de pe
parcursul deplasărilor în echilibru, pentru restabilirea echilibrului se va
recomanda copiilor să continue deplasarea,
să privească înainte adică spre capătul final al traseului – liniei, băncii de
gimnastică. De asemenea se va indica preşcolarilor, să îşi menţină poziţia laterală a braţelor pe tot
parcursul deplasării sau a menţinerii poziţiei respective. Se va insista ca preşcolarii să nu privească în jos sau
la mişcarea picioarelor, spatele să fie drept,
privirea înainte. În momentul când preşcolarii ajung la un nivel de
siguranţă şi uşurinţă în realizarea mişcărilor – deplasărilor în echilibru,
educatoarea poate indica acestora renunţarea la poziţia laterală a braţelor.După stabilirea elementelor de bază, se vor
introduce treptat elemente noi:
- întoarceri prin
păşire,deplasări laterale, transportul unor obiecte,
- treceri peste obstacole, păşiri
în şi în afara cercului,
- variante de mers cum ar fi – mersul pe
vârfuri care se execută cu genunchi întinşi şi picioarele bine încordate
- mers cu balansarea unui picior înainte,
sau lateral.
- mers cu spatele pe direcţia de deplasare
cu ajutor din partea educatoarei şi indicaţia de a aşeza vârful piciorului
care păşeşte lângă călcâiul piciorului care stă.
Exerciţiile
de echilibru solicită:
- menţinerea
echilibrului în poziţii statice, cu sprijin redus, realizate pe sol şi pe suprafeţe
cu lăţimi, înălţimi şi înclinaţii diferite;
- menţinerea echilibrului corpului în
mişcare, începând cu mersul, alergarea şi terminând cu
săriturile, executate pe sol sau pe suprafeţe ridicate.
Formaţiile utilizate în acţiunile de echilibru pe
sol sunt linia, coloana, cercul, semicercul, pentru exerciţiile statice, iar pentru
deplasările în echilibru pe sol se va folosi linia sau coloana.
Succesiunea metodică a
predării exerciţiilor de echilibru începe cu poziţii
statice pe sol, aparate, apoi din deplasare.
Dezvoltarea
capacităţii de echilibru a copiilor este favorizată şi de creşterea
progresivă a dificultăţii exerciţiilor. Aceasta se realizează în ordine prin
adoptarea unor poziţii ale segmentelor, efectuarea unor mişcări diferite, purtarea,
manevrarea unor obiecte, trecerea peste şi pe sub obstacole, îngustarea suprafeţei pe
care se realizează exerciţiile, creşterea înălţimii şi înclinarea acestora.
Dozarea
exerciţiilor
trebuie să asigure o durată crescută de menţinere a fiecărui copil în
diferite situaţii de echilibru. Aceasta se realizează prin alternarea
variantelor şi a numărului de exerciţii pe activitate. În structura
activităţii, exerciţiile de echilibru pot fi întâlnite în veriga de
pregătire a organismului pentru efort, în cea de prelucrare selectivă a aparatului
locomotor, şi bine-nţeles ca temă de activitate cu obiectivul de învăţare sau
consolidare a deprinderii aplicative –echilibrul-. În aceste situaţii exerciţiile de
echilibru sunt mijloace folosite pentru
realizarea obiectivului deprinderii
respective.
În acelaşi timp, exersarea lor
conduce implicit şi la perfecţionarea capacităţii generale de echilibru.
Exerciţiile de
echilibru sunt:
·
statice ( poziţii, mişcări
efectuate pe loc),
·
dinamice (variante de mers, de
alergare şi sărituri).
Exerciţii
statice
a)poziţii:
-stând
pe vârfuri, braţul stâng lateral, dreptul înainte;
-stând
pe vârfuri cu picioarele încrucişate mâinile pe şold;
-stând
pe un picior, celălalt ridicat înainte îndoit, braţele lateral,
-stând pe un picior pe o suprafaţă redusă de sprijin, cu braţele în diferite poziţii;
-stând
pe un genunchi, celălalt picior întins lateral, braţele coroniţă sus;
b)
mişcări efectuate pe loc:
-stând:
ridicare pe vârfuri cu ridicarea braţelor sus prin lateral,revenire
la poziţia de plecare;
-stând
cu mâinile pe şold: ridicarea unui picior înainte o dată cu ridicare
pe vârfuri, revenire lentă;
-stând:
ridicarea unui picior înainte cât mai sus, o dată cu ridicarea braţelor
sus;
-pe
genunchi cu braţele lateral: ducerea unui picior înainte, lateral sau
înapoi.
-stând: ridicarea unui genunchi la piept, odată cu ridicarea braţelor coroniţă sus;
-stând depărtat,
ridicare pe vârfuri
concomitent cu răsucirea trunchiului
spre stânga şi apoi dreapta, braţele ridicate sus;
-stând
într-un picior, ridicarea genunchiului celuilalt picior la piept,prinderea lui
sub genunchi cu mâinile;
-stând
cu cercul în faţă, susţinut cu ambele mâini la jumătate în dreptul
pieptului, ridicarea cercului sus, o dată cu ridicare pe vârfuri, ducerea unui
picior în spate întins sprijinit pe vârf;
-stând:
ridicare pe vârfuri, coborâre pe călcâie cu diferite poziţii de braţe,
îndoirea trunchiului înainte, cu ducerea braţelor lateral.
Exerciţii dinamice
a) variante de mers:
-mers
în echilibru cu paşi mici şi mari pe o linie trasată pe sol;
-mers
cu paşi adăugaţi;
-mers
cu diferite mişcări de braţe (balansări, rotari);
-mers
cu păşire peste obstacole;
-mers
cu trecere pe sub obstacole;
-mers
pe banca de gimnastică cu corpul îndoit, sprijinându-se pe vârful
picioarelor şi pe mâini (mersul ursului);
-mers
pe banca de gimnastică cu ducerea de mingi sub braţe;
- mers pe banca
de gimnastică cu unele opriri pe vârfuri, cu întoarcere 180" prin păşire şi revenire la
locul de plecare;
b) variante
de alergare:
-alergare
pe banca de gimnastică;
-alergare
cu ridicarea genunchilor pe sol şi lovirea cu palmele;
-alergare
cu ocolirea diferitelor obstacole;
-alergare
şerpuită pe o linie
trasată pe sol,
-alergare
laterală pe o linie trasată pe sol:
-alergare
cu schimbarea ritmului şi a direcţiei;
-alergare
cu mingea ţinută în braţe;
-treceri
din mers în alergare şi invers;
-alergare
câte doi ţinându-se de mâini.
c)sărituri:
- stând pe un
picior, celălalt ridicat îndoit, susţinut cu ambele mâini de sub genunchi, sărituri pe loc şi în deplasare;
- stând cu
picioarele încrucişate, mâinile pe şold, sărituri cu deplasare înainte şi înapoi;
- sărituri
peste diferite obstacole: mingi medicinale, bastoane, jucări, cuburi.
TÂRÂREA
Târârea
este o
deprindere utilitară care se execută
prin deplasarea orizontală a corpului în
funcţie de varianta de târâre centrul de greutate este mai aproape sau mai departe faţă sol. Mişcarea fiind
realizată cu ajutorul braţelor şi picioarelor. Târârea este un procedeu
natural, mişcările specifice contribuie la
tonifierea musculaturii spatelui şi braţelor şi la îmbunătăţirea mobilităţii coloanei vertebrale. Târârea are influenţe
pozitive asupra coloanei vertebrale şi a modelării corecte a curburilor acesteia,asupra educării coordonării generale a
mişcărilor, a educării forţei membrelor superioare şi a celor inferioare, a dezvoltării tenacităţii şi
încrederii în forţele proprii. Deplasarea prin târâre se efectuează gradând
progresiv dificultăţile: deplasare cu braţ şi picior opus, deplasare cu picior
de aceeaşi parte cu braţul, aceleaşi deplasări cu corpul mult coborât
(treceri pe sub obstacole), târâre pe antebraţ şi genunchi, târâre pe o latură, târâre cu transportul unui obiect. Târârea poate fi realizată pe partea
anterioară, posterioară sau laterală a corpului, ea poate fi înaltă când
trunchiul nu este în contact cu solul şi joasă cănd corpul ia contact cu solul.
Târârea se
poate executa:
-
târârea pe palme şi tălpi;
-
pe antebraţe şi genunchi;
-
pe abdomen, cu ajutorul braţelor şi picioarelor;
-
pe o latură, cu ajutorul unui braţ şi al piciorului de
aceiaşi parte.
-
pe spate, cu ajutorul coatelor şi al picioarelor;
La
preşcolari învăţarea acestei deprinderi începe cu un exerciţiu pregătitor
pentru învăţarea coordonării braţ picior opus, se continuă cu deplasarea
pe genunchi şi antebraţe, orientate cu palma în jos, urmărindu-se consolidarea
aceleiaşi coordonări.
Deprinderea
de târâre se poate învăţa fragmentar sau global.
Paşii
metodici ai învăţării fragmentare sunt:
-culcat facial, braţele
îndoite, palmele pe sol;
-îndoirea piciorului
drept şi aşezarea pe partea interioară a coapsei, gambei şi labei piciorului;
-ducerea braţului stâng înainte, semiflexat din cot
cu sprijinirea antebraţului şi
palmei pe sol;
-simultan
se realizează împingere cu piciorul drept şi tracţiune cu braţul stâng, timp în care piciorul stâng se îndoaie iar braţul drept se duce înainte.
Această variantă a târâri se va realiza obligatoriu pe salteluţe. După ce s-a exersat fragmentar se va trece la învăţarea globală, urmărindu-se păstrarea permanentă a poziţiei culcat facial cu
capul în prelungirea corpului. Târârea
se poate executa pe sub măsuţe, sfori, corzi, bastoane, printre picioarele depărtate ale copiilor, tunel- sub
formă de joc. Predarea târâri se
realizează în formaţiile de linie, coloană sau linii succesive. Explicaţia
demonstraţia se realizează astfel încât copiii să vadă mişcarea şi de sus (din stand, urcaţi pe bancă),
fiind situaţi aproape de locul demonstraţiei.
În fazele de consolidare, în timpul târâri se vor introduce ca sarcini motrice şi purtări, împingeri şi deplasări
de obiecte. Târârea va fi inclusă în
formele de întrecere numai după ce a fost bine însuşită. În cadrul ştafetelor
va fi plasată la început. În
structura activităţii întâlnim târârea în momentul de învăţare, consolidare, atunci când este temă de
activitate, sau ca mijloc –exerciţiu de educare a calităţii motrice forţa.O mare atenţie trebuie să se acorde la dozarea
efortului din p.d.v. al intensităţii şi duratei, deoarece exerciţiile de târâre, angrenează în lucru un număr mare de
grupe musculare, fiind f.solicitante
de aceea, după executarea lor se recomandă să se introducă momente de repaus. Învăţarea exerciţiiior de târâre, în sală, trebuie să se facă pe un covor sau pe saltele de
gimnastică. În executarea exerciţiilor
de târâre copiii trebuie obişnuiţi să
păstreze trunchiul cât mai apropiat de sol. După însuşirea unui anumit
procedeu de târâre trebuie să se treacă la executarea lui în combinaţii cu alte
elemente. Târârea se execută pe suprafeţe netede şi curate. În faza de învăţare, ritmul
de execuţie este lent, insistându-se asupra coordonării acţiunilor braţelor şi picioarelor.
După însuşire, în etapa de
consolidare se va
introduce în ştafete,
combinată cu alte deprinderi motrice.
Variante de târâre:
·
târârea
pe antebraţe şi genunchi. Deplasarea se efectuează pe braţul
şi piciorul
opus sau pe braţul şi piciorul de aceeaşi parte.
·
târârea
pe o parte.
Din culcat pe partea dreaptă, braţul drept se aşează înainte,
sprijinindu-se pe antebraţ, apoi, prin împingere cu picioarele se realizează înaintarea corpului.
·
târâre
joasă. Se
execută din culcat facial, prin îndoirea în afară a unui genunchi, în timp ce
braţul opus se duce înainte cât mai departe.Deplasarea corpului se
realizează din culcat
Exerciţii de târâre
-sprijin pe
genunchi, deplasare înainte prin mutarea simultană a braţului şi a piciorului
de aceeaşi parte;
-sprijin pe genunchi, deplasare cu întoarcere
alternativă a capului spre stânga
şi spre dreapta;
-culcat
facial cu mâinile sprijinite pe sol în dreptul pieptului; târâre cu deplasarea simultană
a braţului şi
piciorului de aceeaşi
parte (târârea ca şarpele);
-culcat
facial cu mâinile sprijinite pe sol în dreptul pieptului: târâre cu ducerea
simultană a braţelor înainte şi apoi tragerea picioarelor;
-culcat dorsal: târâre
prin împingere cu tălpile în sol cu alunecare pe spate;
-culcat
dorsal: târâie prin ridicarea alternativă a umerilor şi împingere în călcâie;
-pe
genunchi: deplasare înainte simultan cu mâinile, apoi cu picioarele;
-sprijin pe genunchi: deplasare înainte odată cu răsucirea capului spre stânga şi spre dreapta, păşind pe braţul şi
piciorul opus;
-sprijin pe genunchi:
deplasare simultană a unui braţ şi a unui picior;
-culcat
facial cu braţele sus, palmele sprijinite pe sol: tragerea umerilor înainte, concomitent cu împingerea
în mâini şi în vârful picioarelor;
culcat facial cu braţele
sus, picioarele îndoite, genunchii orientali în afară:
întinderea picioarelor prin împingere în sol şi deplasarea corpului înainte;
întinderea picioarelor prin împingere în sol şi deplasarea corpului înainte;
-sprijin
pe genunchi şi pe antebraţe târâre înainte cu deplasare simultană a piciorului şi braţului
opus;
-aceeaşi
cu deplasarea alternativă a braţelor, apoi a picioarelor;
-sprijin pe genunchi:
târâre cu trecere pe sub diferite obstacole;
-culcat
facial cu sprijin pe antebraţe: tărăre
prin deplasare alternativă a braţelor şi a picioarelor;
CĂŢĂRARE
Căţărarea
este o deprindere aplicativ-utilitarâ, prin intermediul căreia, copiii urcă
şi coboară de la anumite înălţimi,prin coordonarea corespunzătoare a braţelor
şi picioarelor, pe diferite aparate sau obstacole naturale. În unele situaţii
căţărarea presupune urcarea, şi continuarea cu traseului cu o altă
deprindere. Exerciţiile de căţărare sînt un
mijloc eficient de influenţare a musculaturii centurii
scapulo-humerale şi a braţelor, contribuind şi la educarea curajului,
spiritului de
observaţie, a prezenţei de spirit, a încrederii în forţele proprii, a îndemânării, şi a
coordonării. Folosirea
exerciţiilor de căţărare, necesită o gradare corectă în funcţie de vârsta
copiilor, urmărimlu-se durata de execuţie, intensitatea,
viteza şi ritmul. Căţărările în preşcolaritate, se execută în
principal pe scara fixă, scară orizontală, scară curbată şi presupun
urcarea şi coborârea pe aparate. Exerciţiile de căţărare încep cu mişcările
în care intervin, în egală măsură şi braţele şi picioarele, adică din poziţia
atârnat cu sprijin pe picioare, în care greutatea corpului este repartizată şi
pe picioare. În felul acesta efortul se repartizează şi alternează între
braţe şi picioare.
La preşcolari se predau următoarele exerciţii
de căţărare:
-căţărare pe banca de gimnastică cu ajutorul braţelor şi
picioarelor.Banca fiind sprijinită cu un capăt pe scara fixă.
Copiii la început se vor urca pe bancă în
poziţia ghemuit cu mâinile vor apuca marginea băncii şi se vor deplasa prin mutarea alternativă a unui braţ şi picior opus.
La
început înaintarea
se va face cu braţul şi piciorul de aceeaşi parte, apoi cu braţul şi piciorul opus.
După
ce mişcarea s-a însuşit prin deplasare pe genunchi, aceasta se va continua prin
învăţarea cu păşire pe tălpi;
-căţărarea la
scară fixă cu
ajutorul braţelor şi
picioarelor.
Se va realiza din poziţia stând cu faţa la
scara fixă, prin apucarea şipcii la nivelul pieptului, cu
ambele mâini, tălpile sprijinite pe sol. Ca procedeu de urcare sunt: braţ, picior de
aceeaşi parte sau braţ, şi picior opus;
-căţărare la scara stabilă orizontală sau
curbilinie.
Pe ambele aparate se poate
realiza căţărarea cu apucare şi păşire, iar sub aparat prin mutarea palmelor
sau atârnat agăţat mixt – de braţe şi picioare prin mutarea braţelor şi a
picioarelor, cu ajutorul educatoarei. Această variantă
necesită aşezarea obligatorie a unor saltele sub suprafaţa unde se realizează
deplasarea.Copiii
nu au voie să sară de pe aparat iar educatoarea va preciza felul
coborârii. Variantele de exerciţii de căţărare se pot constitui în teme de
activitate, la început se vor
executa variantele simple apoi cele mai complexe, apoi sub formă de întrecere,
în cadrul jocurilor şi ştafetelor,
având ca obiectiv principal corectitudinea mişcării. Deprinderea
de căţărare după ce s-a
învăţat se poate combina cu alte deprinderi motrice, în vederea consolidării ei
va fi introdusă în componenţa unui parcurs aplicativ. Educatoarea trebuie să manifeste o atenţie
deosebită faţă de rezistenţa şi stabilitatea
materialelor folosite, să
acorde ajutorul direct
copiilor cât şi să promoveze prin explicaţie şi demonstraţie
unele modalilăţi de
întrajutorare care să înlăture teama,
mărind sentimentul de siguranţă.
Jocuri
pentru formarea sau consolidarea
deprinderii de căţărare
„Urcatul
nucilor în pod"
Copiii
sunt aşezaţi pe patru şiruri, fiecare şir se plasează în spatele unei linii de
plecare
la distanţă de 4metri de
scara fixă. Fiecare copil are câte o „nucă" în mână. La semnalul
educatoarei „urcăm nucile în pod" primii copii aleargă, se caţără pe scara
fixă până sus, pun nucile într-o plasă care este agăţată de şipcă, coboară, aleargă
predă ştafeta şi trece la coada şirului, următorii copii vor continua acţiunea.
Câştigă
grupa care termină mai repede.
„Căutăm
cuiburi"
Copiii sunt aşezaţi pe patru coloane la distanţă de 5m
de scara fixă. La comanda educatoarei ,căutăm cuiburi" primii
copii din
cele 4 şiruri aleargă, se urcă pe scara fixă, ating cu mâna ultima şipcă,
coboară, aleargă, predau ştafeta următorilor care continuă acţiunea şi trec la coada şirului.
Când primul copil ajunge din nou în faţă, ridică mâna sus strigând „am
terminat". Se vor scoate în evidenţă copiii care au executat corect deprinderile motrice.
„Plicul
veveriţei'*
Copiii sunt aşezaţi pe patru coloane la distanţă de
4m de scara fixă.
În faţa
şirurilor din
metru în metru se aşează 4 cuburi. Primul copil din fiecare grupă
are un plic prins la şold. La semnalul educatoarei, primii copii din
fiecare coloană
se deplasează în alergare ocolind cele 4 cuburi, se caţără pe spaliere până
la ultima şipcă, unde se află „veveriţa" simulează predarea plicului, coboară
scara fixa din şipcă în şipcă, ocolesc cuburile,predând plicul la următorul
care continuă acţiunea şi trece la coada şirului. Câştigă grupa care termină
mai repede.
TRACŢIUNE
Tracţiunile reprezintă deprinderi motrice aplicativ
utilitare prin care propriul corp sau diferite obiecte sunt deplasate
prin alunecare, fără a fi ridicate de la sol, prin intermediul
contracţiei musculare. Tracţiunile sub aspect biomecanic implică angajarea
musculaturii flexorilor a corpului. Tracţiunile includ,
adoptarea poziţiei iniţiale, tractarea şi deplasarea cu încetarea acţiunii prin
desfacerea
prizei. Reuşita acţiunii de deplasare a obiectului, depinde de realizarea
unui sprijin ferm a tălpilor pe sol, asigurând o bază de susţinere, de angajare
simultană în efort a tuturor grupelor musculare, cât şi de locul de aplicare
a prizelor.
Clasificarea
tracţiunilor după criteriul participanţilor:
- tracţiuni
efectuate individual, prin care copilul îşi deplasează
propriul corp prin tracţiunea cu braţele pe o suprafaţă orizontală sau
înclinată, sau faţă de un aparat şi punctul de apucare, scara fixă, banca de
gimnastică, o minge, o sfoară legată de o bară. Tractarea pe sol o
unor obiecte ( minge medicinală, sau a unei sticle de plastic
pline cu apă, pusă într-o plasă, un camion).
- tracţiunile realizate pe perechi,
includ acţiunile de tragere a unui obiect
sau coleg prin efortul a doi copii, în
acelaşi timp, sau de împotrivire la tracţiunile,efectuate asupra
lor.
- tracţiunile în grup sunt acţiunile de
deplasare prin tragere a unui obiect ori parteneri sau
opunere la acţiunile acestora, prin efortul simultan al mai multor executanţi.Analizând
exerciţiile de tracţiune, care se fac în perechi, vom constata că
ele presupun, de cele mai multe ori, elementul de întrecere între executanţi. Pentru
acest motiv educatoarea trebuie să explice de la început, copiilor ceea
ce au de făcut, cum se ia contactul cu adversarul, cum trebuie să acţioneze ca
să-1 învingă, ce reguli trebuie respectate în timpul întrecerii. Exersarea
poate fi realizată frontal, succesiv, individual, pe perechi sau pe
grupe. Educatoarea va stabili poziţia iniţială şi va verifica priza, iar începerea
şi terminarea acţiunilor se va realiza 1a comandă. Educatoarea va stabili
timpul de acţionare într-o execuţie pe perechi care presupune
tracţiunea de sens contrar, aceasta nu trebuie să depăşească 5-6 secunde. Prelungirea duratei de execuţie, conduce de regulă, la incorectitudine,
la modificarea prizelor şi la dezorganizarea formaţiei de lucru. Durata scurtă
a mişcărilor impune mărirea numărului
de repetări. La început se învaţă
tracţiuni executate individual apoi se
introduc tracţiunile pe perechi şi în grup. Tracţiunile pe grupe sau echipe presupun o organizare mai atentă, precizându-se
rolurile, regulile, durata, distanţa
şi modul de stabilire a învingătorilor.
În
lucrul pe perechi sau pe grupe se va ţine cont de conformaţia fizică
a preşcolarilor, a sexului, robusteţii şi vigorii. Formaţiile
pentru formarea deprinderii de tracţiune sunt: linia, două linii, coloane, faţă în faţă pe două rânduri. Demonstraţia şi explicaţia se realizează în acelaşi timp, insistându-se asupra
prizei de sprijin, contactului cu partenerul,
direcţia acţiunii şi asigurării reciproce.
În
structura activităţii de educaţie fizică tracţiunile se pot constitui în teme
de activitate cu obiectivul de învăţare/consolidare. După învăţare se
vor introduce în cadrul ştafetelor şi
jocurilor dinamice sau a parcursurilor aplicative. Ele se pot executa şi în
timpul liber al copiilor
prin intermediul unui joc de mişcare – ridichea uriaşă.
Pentru
a preveni orice accidente,educatoarea trebuie să ţină cont de următoarele:
-utilizarea unor obiecte cu dimensiuni şi greutăţi
care pot fi manevrate, tractate de către copii,
-
se va verifica atent rezistenţa obiectelor la tracţiune şi se va organiza exersareaîn spaţii libere, departe
de pereţi sau alte obiecte dure;
-constituirea
perechilor sau a grupelor ce urmează a se opune, pe criteriul egalităţii,
a echilibrului dintre cele două echipe luându-se în calcul şi constituţia
fizică;
-priza trebuie păstrată pe toată durata
execuţiei, când se simt învinşi, copiii au tendinţa, de a da drumul
obiectului sau mâini, fapt ce poate produce căderea adversarului;
-exerciţiile
de tracţiuni trebuie să alterneze cu cele de împingere, deoarece intervin
grupe musculare diferite şi astfel grupele musculare vor alterna din p.d.v. al
solicitării atât pentru a îndepărta oboseala cât şi pentru a antrena în lucru
mai multe grupe musculare;
-în
dozarea efortului trebuie să se ţină cont atât de numărul repetărilor,timpul
de execuţie, distanţa, cât şi de cerinţele colectivului;
-în aceste exerciţii copiii
îşi pot măsura forţele şi astfel ele devin foarte atractive.
Exerciţii
pentru formarea deprinderii de tracţiune
•
stând câte doi faţă fn faţă fandat
înainte, apucat cu ambele mâini, tracţiune;
•
stând câte doi, unul lângă celălalt
apucat de mână, tracţiune laterală;
•
stând spate în spate, braţele înapoi,
apucat de mâini, tracţiune cu păşireînainte;
•
stând unul după celălalt, apucat de
mâini, cel din faţă îl trage pe cel din
spate, care
opune rezistenţă;
•
stând umăr la umăr, apucat reciproc
la nivelul coatelor, tracţiune laterală;
• culcat facial
pe banca de
gimnastică, braţele apucă
marginea băncii. picioarele îndoite, tracţiune simultană sau
alternativă, cu deplasare înainte;
•
stând fată în faţă, fandat înainte,
apucat de o mână, tracţiune;
•
stând faţă în faţă, fandai înainte,
apucat reciproc cu mâinile de un baston de
la
mijloc, tracţiune;
•
şezând, faţă în faţă, apucat cu câte
o mână de un baston, tracţiune;
• stând unul după celălalt, apucat de mâini, cel din faţă
îl trage pe cel din spate, care opune
rezistenţă;
•
din aceeaşi poziţii: cel din spate
îl apucă de mijloc pe cel din faţă pentru tracţiune;
•
stând în faţa spalierului cu mâinile
apucate de şipcă, tracţiune;
•
stând unul în spatele celuilalt, de
baston apucat cu o mână, tracţiune;
•
câte doi spate în spate, braţele
înapoi apucat cu mâinile de un baston,
la mijloc
sau la capete, tracţiune;
•
câte doi faţă în faţă, apucat cu
mâinile de o minge mare, tracţiune pentru luarea mingii;
•
stând, umăr la umăr apucat de braţ la
nivelul cotului, tracţiune laterală;
•
culcat facial pe banca de gimnastică,
tracţiune simultană cu braţele;
•
stând câte doi faţă în faţă, fandat,
apucat cu ambele mâini de un baston de
la
mijloc, tracţiune;
•
stând sau şezând faţă în faţă câte
doi, apucat cu ambele mâini de o minge
mare,
tracţiune pentru a intra în posesia ei;
• stând pe o bancă de gimnastică
faţă în faţă, apucat de câte o mână, fiecare încearcă să-şi doboare adversarul de pe bancă prin tracţiune;
• stând într-un cerc, desenat pe
sol, faţă în faţă apucat de câte o mână, scoaterea adversarului din cerc prin tracţiune;
•
două echipe stau fată în
faţă, dispuşi în formaţie de coloană, apucaţi de talie. Primii
din fiecare şir se apucă de mâini sau de un baston, se execută tracţiune între
cele două şiruri.
TRANSPORT
Exerciţiile din această categorie contribuie la
dezvoltarea forţei şi la formarea unor priceperi şi deprinderi
utilitare. Această deprindere motrică utilitară implică ridicarea,
purtarea în deplasare şi depunerea la locul stabilit a unor obiecte.
În toate cazurile de transport prin purtarea
obiectului, copiii vor fi învăţaţi cum să-1 apuce şi cum să îşi sincronizeze
mişcările la ridicare şi în timpul transportului. Transportarea obiectelor
din sala de
grupă constituie un bun prilej pentru învăţarea şi repetarea unor
modalităţi de transport.
Prin
învăţarea unor forme de transport se urmăreşte atât înzestrarea
copiilor cu priceperea de a ridica şi deplasa în siguranţă
diverse categorii de obiecte, cât şi dezvoltarea forţei generale,a îndemânării,
a preciziei, cooperării şi coordonării acţiunilor cu ceilalţi parteneri.
Aceaste exerciţii au o mare influenţă asupra
organelor interne şi asupra aparatelor respirator şi circulator, datorită
angrenării întregului corp în mişcare. De aceea, în timpul
învăţării acestor exerciţii trebuie să trecem în mod treptat de la
exerciţii uşoare la exerciţii mai grele. În aplicarea lor se va ţine seama
de mărimea greutăţii şi a distanţei.
Transportul
unor obiecte se realizează individual, pe perechi sau în grup. Obiectele
transportate pot fi menţinute sau susţinute cu unul şi ambele braţe,
pe umeri, cap, la piept, sub braţ, pe şold, în spate. Obiectele care pot fi transportate
sunt: jucării,
mingii, săculeţi cu nisip, sticle de plastic pline cu apă de
un kilogram, bastoane, cât şi obiecte din natură.
O
deosebită grijă se va acorda învăţării, apucării şi ridicării corecte a obiectului
ce urmează a fi transportat.
În
momentul ridicării, tălpile se aşează pe sol, uşor
depărtate, genunchii se îndoaie, atât cât este necesar pentru apucarea
obiectului cu braţele întinse, trunchiul rămânând la verticală, astfel, efortul
este realizat de musculatura picioarelor, protejându-se coloana.
Transportul
se poale face:
- cu o mână prin apucare
individual sau pe perechi
- cu
două mâini prin apucare, individual, pe perechi sau în grup;
-
cu una sau două mâini susţinut la
piept, pe cap, sub braţ, pe umeri, pe braţe, la spate.
Cele
mai eficiente formaţii de lucru sunt: linii, coloanele.
Explicaţia
se face pe parcursul
demonstrării, subliniindu-se priza, poziţia corpului, modul de deplasare
şi condiţiile depunerii sau transmiterii obiectului. Demonstraţia se face
odată cu explicaţia foarte aproape de copii, pentru ca aceştia să sesizeze
detaliile
prizei şi poziţia de susţinere a obiectului. Exersarea se poate face frontal,
pe perechi sau pe grupe în funcţie de spaţiu. Consolidarea deprinderii de transport
se realizează prin jocuri, ştafete şi parcursuri aplicative.
Jocuri
pentru formarea sau consolidarea deprinderii de transport
„Transmite mingea combinat"
Preşcolarii sunt împărţiţi în 4 şiruri, copii sunt
aşezaţi pe sol cu picioarele depărtate, la distanţă unul
de celălalt. Primul din fiecare echipă, cu braţele sus, susţine o minge medicinală.
La comanda educatoarei, preşcolarul se va rula pe spate şi va aşeza mingea între picioarele copilului
următor. Acesta va ridica picioarele şi le
va duce peste cap, transmiţând mingea următorului copil care o va apuca cu mâinile. Câştigă echipa care prin
acest procedeu a reuşit să transmită mingea mai repede.
„Cursa
după minge"
Copiii
sunt împărţiţi în 4 grupe, în coloane de gimnastică, câte unul în faţa
unei linii de plecare. La 3-4m în faţa fiecărui şir este desenat un cerc în care
este aşezată o minge sau o sticlă de plastic plină cu apă, de un kilogram. La
semnalul educatoarei, primii copii din fiecare grupă pleacă în alergare, iau mingea
din cerc, se întorc în alergare, predau mingea următorului care aleargă şi
transportă sticla pentru a o aşeaza în cerc. Se întoarce în alergare
predă ştafeta la următorul care aleargă să ia sticla din cerc. Câştigă grupa care termină
mai repede iar sticla a ajuns în cerc.
„Transportul
pe punte"
Copiii sunt
aşezaţi pe două coloane, în spatele unei linii de plecare.
În
faţa fiecărui şir se află aşezată o bancă de gimnastică,iar la capătul băncii este aşezată o minge de
plastic. La semnalul educatoarei, primii copii din cele două grupe prind
mingea cu mâinile, se urcă pe banca de gimnastică, merg în
echilibru cu mingea susţinută la piept, coboară de pe bancă, se întorc în alergare
la următorii predându-le mingea, continuând astfel jocul. Câştigă grupa care
termină mai repede.
„Transportul
păpuşii “
Copiii sunt aşezaţi pe două coloane
în spatele unei linii de plecare. Primii din fiecare grup au
câte o păpuşă mare alături. La semnalul educatoarei primii copii iau păpuşa în
braţe, merg pe distanţa de 3m, aşează păpuşa pe un scăunel care este în faţa
coloanelor, aleargă pe distanţa de 5m, ating cu mâna o jucărie, se întorc în
alergare iau păpuşa de pe scaun şi în mers o predau următorilor, care vor
continua jocul, iar ei vor trece la coada şirului.
Priceperile motrice
Definiţie
Alături
de deprinderi, priceperile motrice reprezintă rezultate ale învăţării motrice
care urmăresc valorificarea capacităţii intelectuale şi motrice a subiectului, prin
adaptarea acestora la sarcini motrice noi.
Priceperea
poate fi definită „ca posibilitatea de a folosi conştient cunoştinţele şi deprinderile
motrice - experienţa motrică însuşită anterior - în corelaţii noi şi în
condiţii schimbătoare „.
(Gh.Mitra, A. Mogoş, 1980)
Tipuri
de priceperi motrice
Priceperile
motrice se împart în:
• priceperi elementare care
sunt „modalităţi de acţiune, în
cadrul cărora se organizează un răspuns motric pe baza
cunoştinţelor şi a unor capacităţi motrice, în condiţiile iniţiale ale învăţării"
şi
• priceperi superioare „caracterizate printr-o mare
complexitate structural-funcţională,
înglobând
cunoştinţe teoretice, experienţă personală, deprinderi diferite, toate putând
fi actualizate
si mobilizate pentru rezolvarea unei situaţii complexe si schimbătoare
( M
Epuran 1993)
Priceperile
elementare
reprezintă de fapt rezultatele primei faze a învăţării unei acţiuni motrice
noi. Căile propuse pentru formarea acestor priceperi sunt: observarea acţiunilor altora,
explicaţiile şi activitatea practică (M. Epuran, 1976).
Alături
de deprinderi, priceperile reprezintă „baza comportamentului învăţat,
caracterizat prin-un grad de adaptabilitate superioară la situaţiile în
care este pus subiectul".
(M.
Epuran) Acelaşi autor, citând din „Dicţionarul de
pedagogie contemporană”, consideră că priceperea este „posibilitatea dobândită prin învăţare de a executa o anumită acţiune,
atât pe plan real, cât şi mental, în
condiţii foarte variate, realizând o adaptare promptă la eventualele
schimbări".
Specific
priceperilor, elementare sau superioare este conştientizarea situaţiei şi
alegerea celor mai adecvate mijloace,
adaptate situaţiei.
În cazul
deprinderilor, conştiinţa va fi îndreptă asupra efectului, şi nu asupra
mijloacelor prin care se obţine acel efect.
Priceperile
superioare sunt caracterizate printr-o mare complexitate
funcţională, -înglobând cunoştinţe teoretice, experienţă personală şi
deprinderi diferite.
Obişnuinţele
Definiţie. Se consideră
că obişnuinţele reprezintă o a doua natură a omului. Ele presupun „utilizarea
aceloraşi tipuri de conduite în legătură cu anumite condiţii şi solicitări
relativ constante ale vieţii şi activităţii de fiecare zi". (Dicţionar
de psihologie. Editura Babel, Bucureşti, 1997)
Componente ale activităţii voluntare a omului, obişnuinţele se deosebesc de
deprinderi prin faptul că ele includ
preferinţe, predilecţii, pasiuni pentru acelaşi gen de activitate, conduite specifice fiecărui individ pentru anumite
situaţii.
Obişnuinţele „evidenţiază forme stabile ale reacţiilor
fiecăruia dintre noi la situaţiile, acţiunile practice complexe care trebuie
soluţionate". (Gh. Mitra, A. Mogoş, 1980)
Spre
deosebire de deprinderi, care se rezumă la modalităţi concrete de acţiune,
obişnuinţele care se cultivă pe fondul lor au rezonanţe afective puternice,
sunt susţinute de convingeri ferme. Astfel, obişnuinţele sunt componente ale
caracterului, care se educă în cadrul procesului de
instruire.
Obişnuinţele
pot fi caracterizate ca fiind:
-pozitive - punctualitatea, disciplina etc;
-negative - superficialitatea, maniera
dezorganizată de abordare a sarcinilor de lucru etc.
Tipuri
de obişnuinţe în educaţie fizică
În
cadrul educaţiei fizice, prin obiectivele specifice pe care şi le propune educaţia
fizică se urmăreşte formarea următoarelor obişnuinţe:
- obişnuinţa de a practica sistematic exerciţiile
fizice - acest lucru fiind
posibil prin: formarea capacităţii de
practicare independentă a exerciţiilor fizice, cultivarea motivaţiei
intrinseci privind practicarea exerciţiilor;
- obişnuinţe legate
de igiena personală şi cea colectivă în contextul practicării exerciţiilor fizice (se dezvoltă pe fondul
deprinderilor de igienă corporală, a echipamentului, a bazelor sportive
sau spaţiilor de lucru);
- obişnuinţe privind conduita socială a subiecţilor:
presupun anumite deprinderi de relationare, de rezolvare a sarcinilor în cadrul
grupului, susţinute de convingeri de natură morală.
Calităţile motrice - Caracteristici şi definiţie
Gh Cârstea precizează unele aspecte
importante ale calităţilor motrice
în cartea menţionată anterior pag 61,62, astfel: “ calităţile motrice numite şi
calităţi fizice nu se dobândesc nu se capătă, pe parcursul existenţei umane.
Oamenii se nasc cu anumiţi indici ai calităţilor motrice.Aceşti indici se
dezvoltă în ontogeneză de la sine datorită vieţii, până la o anumită vârstă şi
apoi încep să scadă într-un ritm diferenţiat determinat de multe variabile.
Orice act motric sau acţiune motrică
implică în efectuarea lor toate calităţile motrice dar cu pondere diferită.
Calităţile motrice sunt în strânsă legătură cu deprinderile motrice.La vârste
mici se dezvoltă toate calităţile motrice dar se pune accent pe viteză şi
îndemânare.Calităţile motrice se pot dezvolta în orice perioadă a anului
calendaristic.Programarea dezvoltării lor este dependentă de alte variabile şi
nu de anotimp.În lecţia de educaşie fizică fiecare calitate motrică se
abordează ca temă. „
Un alt specialist al domeniului I. Şiclovan , consideră
că: „ nu există limită inferioară de vârstă pentru începerea dezvoltării
calităţilor motrice, ci există doar metode şi mijloace adecvate acestora,
perioade de dezvoltare mai intensă şi de relativă stagnare.” (Citat de S.F.Todea , pag.24, în
cartea „Metodica educaţiei fizice şi sportive,”Buc 2006)
Oricare dintre calităţile motrice se va dezvolta eficient
cu condiţia ca asupra ei să se acţioneze în cadrul mai multor activităţi de
educaţie fizică realizate consecutiv.
Caracteristici generale
ale calităţilor motrice:
1. Calitatea motrică
condiţionează formarea deprinderilor motrice
În acelaşi timp, ele favorizează valorificarea
deprinderilor motrice în condiţii concrete de concurs. De asemenea, fiecare
calitate motrică trebuie privită şi ca factor determinant care condiţionează
manifestarea celorlalte calităţi. În mod deosebit îndemânarea şi forţa
manifestă cele mai largi intercondiţionări cu celelalte calităţi.
2. Dezvoltarea
calităţilor motrice favorizează creşterea capacitaţii de efort a organismului
Capacitatea de efort are influenţe favorabile şi asupra
activităţii psihice, în care activitatea elevilor ocupă peste 70% din timpul
lor de muncă. Capacitatea de efort determină o capacitate de muncă ridicată sub
aspectul rezistenţei la eforturi, deci asupra calităţii muncii.
3. Dezvoltarea
calităţilor motrice impune obiectivizarea procesului de pregătire fizică a
elevilor
Obiectivizarea pretinde cadrului didactic:
- să cunoască nivelul de pregătire al elevilor;
- să stabilească probe şi norme specifice fiecărei
calităţi motrice;
- să elaboreze modelul final şi structurile de exerciţii
utilizate pentru realizarea acestuia;
- să ţină o evidenţă precisă a datelor obţinute şi să le
utilizeze în activitatea practică;
4. Dezvoltarea
calităţilor motrice se poate face şi în cadrul activităţii independente a elevilor
Soluţia practicării independente a exerciţiilor fizice o
constituie conştientizarea permanentă a procesului de instruire. O altă soluţie
este recomandarea unor programe individuale de activitate cu verificare
periodică a progreselor realizate.
5. Dezvoltarea
calităţilor motrice se poate realiza în şi cu condiţii materiale simple
6. Procesul de
dezvoltare a acestor calităţi poate deveni o activitate atrăgătoare pentru
elevi
7. Cultivarea lor poate
fi făcută în orice perioadă a anului (Badiu T., 2002).” Teoria educaţiei fizice şi sportului “
Calităţile motrice de
bază
Gh Cârstea precizează unele aspecte importante ale calităţilor motrice în cartea
menţionată anterior pag 61,62, astfel: “ calităţile motrice numite şi calităţi
fizice nu se dobândesc nu se capătă, pe parcursul existenţei umane. Oamenii se
nasc cu anumiţi indici ai calităţilor motrice.Aceşti indici se dezvoltă în
ontogeneză de la sine datorită vieţii, până la o anumită vârstă şi apoi încep
să scadă într-un ritm diferenţiat determinat de multe variabile.
Orice act motric sau acţiune motrică implică în
efectuarea lor toate calităţile motrice dar cu pondere diferită. Calităţile
motrice sunt în strânsă legătură cu deprinderile motrice.La vârste mici se
dezvoltă toate calităţile motrice dar se pune accent pe viteză şi
îndemânare.Calităţile motrice se pot dezvolta în orice perioadă a anului
calendaristic.Programarea dezvoltării lor este dependentă de alte variabile şi
nu de anotimp.În lecţia de educaşie fizică fiecare calitate motrică se
abordează ca temă. „
Un alt specialist al domeniului I. Şiclovan , consideră
că: „ nu există limită inferioară de vârstă pentru începerea dezvoltării
calităţilor motrice, ci există doar metode şi mijloace adecvate acestora,
perioade de dezvoltare mai intensă şi de relativă stagnare.” (Citat de S.F.Todea , pag.24, în
cartea „Metodica educaţiei fizice şi sportive,”Buc 2006)
Oricare dintre calităţile motrice se va dezvolta eficient
cu condiţia ca asupra ei să se acţioneze în cadrul mai multor activităţi de
educaţie fizică realizate consecutiv.
Îndemânarea
Este apreciată de majoritatea specialiştilor ca o
calitate motrică deosebit de complexă. Ea implică: "capacitatea de coordonare a segmentelor corpului sau ale acestuia
în întregime pentru efectuarea unor
acte sau acţiuni motrice; echilibru, orientare spaţio - temporală (inclusiv ritm), amplitudine, ambilateralitate (ambidextrie),
etc. toate acestea trebuie subordonate obţinerii unei eficienţe maxime, mai ales în condiţii neobişnuite, cu un consum minim
de energie" (Mitra Gh. & Mogoş Al., 1977), completând cu Epuran M.
& Horghidan V, 1997, Horghidan V.,
2000, Şiclovan I., 1979 „îndemânarea este
capacitatea individului de a restructura, recompune şi adapta fondul motric la
situaţii diferite”.
La baza îndemânării stă coordonarea, proces important al
activităţii organismului îndeplinit de sistemul nervos central.
Calitatea motrică - îndemânarea - depinde în mare măsură
de zestrea ereditară pe care o moşteneşte individul, capacităţile coordinative
putând fi îmbunătăţite pe baza unui program judicios aplicat
Forme de manifestare a îndemânării
În literatura de specialitate îndemânarea se clasifică
astfel (Dumitru M., 2007, Mitra Gh., Mogoş Al., 1977) :
• Îndemânare generală -necesară efectuării
tuturor actelor si acţiunilor motrice;
• Îndemânare specifică - caracteristică
diferitelor ramuri sportive sau unor profesii bazate pe efort fizic complex;
• Îndemânare în regimul
altor calităţi motrice - în regim de viteză, forţă, rezistenţă.
Această calitate motrică are multe aspecte comune cu
mecanismele de formare a deprinderi lor şi priceperilor motrice şi cu
substratul fiziologic şi psihologic al celorlalte calităţi. În consecinţă,
formele de manifestare a îndemânării sunt extrem de numeroase. Teoretic, nu
există mişcare, deprindere motrică utilitară sau de bază, procedee tehnice şi
tactice , exerciţii concepute în vederea dezvoltării unei calităţi motrice care
să nu solicite un anumit indice de îndemânare, pentru a fi efectuate raţional,
dezinvolt, economic, coordonat, adecvat scopului urmărit.
Factori care condiţionează dezvoltarea capacitaţii
coordinative
Manifestarea îndemânării la indici valorici ridicaţi este
condiţionată de mai mulţi factori:
• Fineţea si acurateţea
organelor de simţ
Analizatorii influenţează în mod diferit procesul de
invăţare, completându-se reciproc în activitatea instructiv - educativă.
Analizatorul kinestezic are receptorii situaţi în toţi
muşchii, tendoanele şi articulaţiile sistemului locomotor, care informează
sistemul nervos asupra poziţiilor extremităţilor, a trunchiului etc. şi a
forţelor care exercită presiune asupra acestora.
Analizatorul tactil informează asupra mişcărilor care se
desfaşoară în contact cu mediul înconjurător: forma, suprafaţa de lucru, felul,
orientarea spaţială viteza de desfăşurare etc.
Analizatorul getic reflectă starea mediului înconjurător,
cât şi relaţia dintre mişcarea corpului şi acesta, fiind foarte important în
prima fază de învăţare.
Analizatorul acustic are rol important prin conţinutul
informativ al semnalelor acustice, în raport cu actul motric care se
efectuează, informaţiile contribuind la însuşirea ritmului, tempoului, tehnicii
etc.
Analizatorul statico - dinamic aduce informaţii asupra
poziţiei şi mişcării corpului în spaţiu în raport cu forţa gravitaţională.
Senzaţiile specifice sunt cele de verticalitate şi înclinare, de mişcare
rectilinie si de rotaţie. Toate acestea dau simţul echilibrului si al
orientării în spaţiu.
• Capacitatea scoarţei
cerebrale de a selecta informaţiile primite de la analizatori
O importanţă majoră o are captarea informaţiei,
prelucrarea acesteia la nivelul analizatorilor şi procesarea acestora, necesare
contracţiei musculare. Calitatea acestui proces este dată de experienţa motrică
anterioară.
• Viteza de transmisie a
impulsurilor nervoase atât pe cale aferentă, cât şi eferentă
Calitatea transmiterii impulsurilor nervoase depinde de
viteza de transmitere a acestora.
• Experienţa motrică a
subiectului reprezentată de bogăţia
şi varietatea deprinderilor şi priceperilor motrice.
A fi considerat îndemânatic înseamnă a fi capabil să
răspunzi la solicitările de coordonare impuse de sarcină, cât mai repede. Acest
lucru depinde de experienţa motrică a subiectului.
• Mobilitatea articulară
şi elastică musculară
Lipsa mobilităţii articulare limitează posibilităţile de
execuţie fină, elegantă, cu amplitudinea necesară. Acest lucru este posibil
datorită unei musculaturi rigide, cu un tonus ridicat. A fi suplu înseamnă a fi
îndemânatic (Dumitru M., 2007, Mitra Gh., Mogoş Al., 1977).
Indicaţii metodice
Principalele indicaţii metodice care trebuie respectate
în procesul de perfecţionare a îndemânării sunt:
- pentru dezvoltarea îndemânării condiţia de bază o
constituie învăţarea cât mai multor acţiuni motrice şi complicarea continuă a
acestora;
- parametrul efortului în contul căruia se perfecţionează
îndemânarea este complexitatea, exerciţiile simple învăţându-se uşor şi relativ
repede;
- pentru a influenţa în continuare îndemânarea, acţiunea
motrică nu trebuie exersată până la automatizare. Acţiunile automatizate
solicită într-o măsură mai mică îndemânarea;
- dezvoltarea îndemânării se poate realiza în orice
moment al lecţiei. Totuşi cea de a doua veriga a lecţiei şi verigile destinate
învaţării acţiunilor motrice, aplicării acestora în condiţii variate şi verificării
gradului de stăpânire a priceperilor şi deprinderilor motrice, constituie
momentele din lecţie când se influenţează în mod direct îndemânarea;
- respectarea strictă a regulii "de la simplu la
complex" mai ales în cadrul efectuării unor acţiuni care au în structura
lor mişcări fireşti (naturale) - alergare, sărituri etc., nu este în măsură să
conducă la influenţarea îndemânării. Modalitatea firească a însuşirii acestor
acţiuni este exersarea globală şi limitarea treptată a mişcărilor necoordonate.
În concluzie, îndemânarea - calitate
complexă - poate fi dezvoltată în principal la vârstele mici. Ea este scoasă în
evidenţă de priceperile şi deprinderile motrice şi de celelalte calităţi
motrice. La rândul lor perfecţionarea acestora este condiţionată de valoarea
îndemânării.
Momentul cel mai bun al dezvoltării
acestor calităţi motrice este in jurul vârstei de 8-14 ani, când mobilitatea
coloanei vertebrale, a articulaţiilor coxofemurale-si scapulohumerale nu mai
cresc decât în direcţia antrenată (Mitra G., Mogoş A., 1977 şi 1980).
Reuşita în realizarea
obiectivelor programei depinde şi de nivelul de dezvoltare a calităţilor
motrice şi psihomotrice, care se urmăresc şi se evaluează corespunzător,pe
parcursul procesului instructiv-educativ din cadrul activităţilor grădiniţei.
Aceste calităţi motrice sunt: îndemânare (î), forţă (F), viteză (V),
rezistenţă(R).
Calităţile motrice:
o se evaluează prin baterii de teste sau probe de control şi
raportarea rezultatelor la modelele de referinţă, folosite în educaţia fizică
şi sport.
Specialiştii propun diferite clasificări a calităţilor
motrice şi anume:
v Calităţi motrice de bază: viteză, îndemânare, rezistenţă, forţă.
v Calităţi motrice specifice sau combinate:
ü viteza + forţa = detenta
ü viteza + îndemânarea – specifică anumitor ramuri sportive
ü mobilitatea – supleţea
Orice act motric sau acţiune motrică implică în efectuarea
lor toate calităţile motrice, dar cu o pondere diferită.
Complexitatea reprezintă, modul concret de înlănţuire, de
asociere, de combinare a tuturor elementelor pe parcursul efortului. Ea creşte
când apar adversarii sau chiar coechipierii.
Raportul dintre volum şi intensitate este invers
proporţional, un rol deosebit în cadrul acestui raport avându-l pauzele între
repetări şi natura acestora.
Dezvoltarea calităţilor motrice se realizează prin
diferite metode în funcţie de particularităţile de vârstă şi pregătire.
Obiectivizarea pretinde
educatoarei:
·
Să cunoască
nivelul de pregătire al preşcolarilor.
- Să stabilească probe şi
norme specifice fiecărei calităţi motrice
·
Folosirea metodelor, procedeelor şi
mijloacelor specifice dezvoltării calităţilor motrice. Aceasta este calea cea
mai sigură pentru dezvoltarea calităţilor motrice.
În consecinţă, pentru fiecare calitate motrică sau formă
de manifestare a acesteia, trebuie selecţionate în raport cu vârsta şi sexul
copiilor, numai acele metode, procedee şi mijloace care s-au dovedit eficiente,
optime.
Îndemânarea este o calitate motrică de baza complexă prezentă în orice act s-au
acţiune motrică şi este foarte controversată.
Gheorghe
Cârstea (2000) apreciază că îndemânarea este capacitatea organismului uman de a
efectua acte şi acţiuni motrice mai ales în condiţii variate şi neobişnuite, cu
eficienţă maximă şi consum minim de energie din partea executantului.
Îndemânarea
depinde în mare măsură de zestrea ereditară, capacităţile coordinative putând
fi îmbunătăţite pe baza unui program judicios aplicat.
Ca elemente
componente ale îndemânării le considerăm pe următoarele:
·
Capacitatea de
combinare a mişcărilor;
·
Capacitatea de
diferenţiere a mişcărilor;
·
Capacitatea de
echilibru;
·
Capacitatea de
orientare în spaţiu şi timp, precizia;
Factorii care condiţionează dezvoltarea
îndemânării
1.Fineţea şi acuitatea organelor de simţ:
v
Analizatorul
kinestezic care informează sistemul nervos asupra poziţiilor extremităţilor, a
trunchiului şi a forţelor care exercită presiuni asupra acestora;
v
Analizatorul
tactil informează asupra mişcărilor care se desfăşoară în contact nemijlocit cu
mediul extern, înconjurător;
v
Analizatorul
optic-semnalele optice reflectă starea mediului înconjurător cât şi relaţia
dintre mişcarea corpului şi acesta;
v
Analizatorul
acustic contribuie la însuşirea ritmului, tempoului, tehnicii,etc;
v
Analizatorul
statico-dinamic aduce informaţii asupra poziţiei şi mişcării corpului în spaţiu
în raport cu forţa gravitaţiei.
2.
Capacitatea
scoarţei cerebrale de a selecta informaţiile primite de la analizatori.
3.
Viteza de
transmitere a impulsurilor nervoase atât pe cale aferentă, cât şi eferentă.
4.
Experienţa motrică
a subiectului care se referă la:
v Capacitatea de anticipare a subiectului;
v
Memoria de scurtă
sau lungă durată a subiectului;
v
Gândirea
subiectului, mai ales cea de tip creativ;
v
Volumul şi
complexitatea deprinderilor şi priceperilor motrice însuşite anterior;
v
Experienţa motrică
a subiectului.
5.
Mobilitatea
articulară şi elasticitatea musculară.
6.
Nivelul de
dezvoltare a celorlalte calităţi motrice.
Metode şi procedee metodice de dezvoltare a
îndemânării:
Ø
efectuarea
acţiunilor motrice în condiţii relativ constante, cu număr mare de repetări;
- efectuarea
actelor motrice în condiţii îngreunate:
-
micşorarea
suprafeţei de sprijin;
-
execuţia cu
segmentul neîndemânatic;
-
execuţii
asimetrice;
-
introducerea unor
sarcini motrice suplimentare.
Ø
Efectuarea actelor
motrice în condiţii variabile, schimbătoare:
-
în aer liber sau
în interior;
-
pe suprafeţe mici,
mari, la şes sau altitudine;
-
pe zgură, ciment,
iarbă, pardoseală;
-
pe frig sau
căldură;
-
dimineaţa, la
prânz, după-amiaza sau seara;
-
pe suprafeţe
netede sau denivelate.
Mijloacele specifice preşcolarităţii sunt jocurile de
mişcare prezente în literatura de specialitate, care selecţionate corespunzător
şi adaptate vor influenţa anumite componente ale îndemânării cu eficenţă
optimă.
,,Capacităţile coordinative trebuie dezvoltate de
timpuriu, deoarece efortul fizic provoacă o serie de îmbunătăţiri calitative
datorită factorilor interni şi externi de pe ambele emisfere cerebrale.
Coordonarea
motrică se dezvoltă intensiv până la vârsta de 11-12 ani, după care, o data cu
intrarea în adolescenţă, învăţarea motorie spontană scade treptat lăsând loc
unor procese de învăţare mai raţionale.
Ca şi viteza,
îndemânarea este o calitate motrică mai puţin perfectibilă, iar în lecţie este
abordată ca starea de supracompensare, suprastabilire, când organismul este
odihnit şi receptiv.
Îndemânarea se
educă dacă se acţionează asupra componentelor ei: precizie, orientare în spaţiu
şi timp, amplitudine, ambidextrie, ambilateralitate, echilibru, etc.
Pentru
dezvoltarea îndemânării condiţia de bază este învăţarea cât mai multor acţiuni
motrice şi complicarea continuă a acestora. În cazul în care acţiunea motrică
respectivă a ajuns la automatizare, atunci se creează condiţii noi, mai
dificile, care să solicite o nouă adaptare, care prin exersare să dezvolte
îndemânarea.”[1]
ÎNDEMÂNAREA este o
calitate complexă, care cuprinde în conţinutul ei multe interferenţe cu alte
calităţi, chiar priceperi şi deprinderi motrice. Există o multitudine de păreri
în ceea ce priveşte îndemânarea.
Îndemânarea
în totalitatea ei este perfectibilă, iar unele dintre
componente se pot perfecţiona la vârstă mică, aşa consideră Scarlat.E. în
cartea „ Educaţie fizică şi sport” Buc 2002 Astfel: echilibrul
static (stabilitatea statică) este pe deplin dezvoltat la vârsta de 6 ani, ritmul
la 7ani, orientarea corpului în spaţiu, la 12-14 ani, echilibrul dinamic
se îmbunătăţeşte cu timpul. Eficienţă mare s-ar obţine dacă pentru
perfecţionarea aparatului vestibular se lucrează începând cu vârstele
mici.
FORME
DE MANIFESTARE
îndemânarea
generală care este înnăscută şi este definită
a fi capacitatea
de a efectua raţional şi creator
diverse acţiuni motrice.
a)
îndemânarea specială care
are la bază îndemânarea generală şi poate fi dezvoltată numai în
condiţiile specifice gimnasticii. Din structura ei fac parte o serie de
componente (aşa-numitele"simţuri", despre care am
amintit deja) ce sunt catalogaţi drept calităţi psihomotrice. Se vorbeşte
astfel despre:
-simţul
echilibrului;
-simţul
de orientare în spaţiu
-simţul de
coordonare a mişcărilor
diferitelor segmente
implicate
în mişcare,
-simţul
de coordonare a activităţii marilor grupe musculare;
-simţul
de descompunere şi analiză a mişcărilor;
-simţul
ritmului;
-simţul
de apreciere a
distanţei, a direcţiei,
a vitezei, a
amplitudinii
şi a gradului de încordare .
Dirijarea
precisă a segmentelor în timp şi spaţiu, adică orientarea
spaţio-temporală, atât a unor segmente cât şi a întregului corp,
sunt componente ale îndemânării, ce contribuie implicit la
îmbunătăţirea celorlalte calităţi motrice. Foarte important pentru
aprecierea mişcărilor în spaţiu şi timp este nivelul de percepţie al analizatorilor. De
aceea este necesară legătura reflex
condiţionată între semnalele care vin de la muşchi şi de la analizatori, de
asemenea un rol deosebit în privinţa
orientării în timp şi spaţiu îl are simţul chinestezic. Senzaţiile
musculare informează cu suficientă precizie centrele motrice de pe scoarţă despre amplitudinea mişcărilor, gradul de
încordare musculară, sensul şi intensitatea de deplasare a unor segmente în raport cu altele.
FORŢA este foarte solicitată la executarea fiecărei
mişcări, fiind
una dintre cele mai importante calităţi. Ea influenţează în mare
măsură atât viteza de execuţie a mişcărilor, cât şi activităţile
care necesită rezistenţă şi îndemânare. Însuşirea tehnicii anumitor elemente
depinde în mare măsură de nivelul forţei musculare. Cuvântul
"forţă" are mai multe înţelesuri, dar în sport el este
utilizat pentru două aspecte:
•
Ca o caracteristică mecanică a
mişcării;
•
Ca
însuşire a organismului
uman (calitate a
sistemului muscular).
Forţa poate
fi definită ca fiind:
- capacitatea
aparatului nuro-muscular de a
învinge o rezistenţă prin mişcare,
pe baza contracţiei musculare (A. Demeter) citat de Cârstea în „ Teoria şi
metodica educaţiei fizice şi sportului” Buc.2000
- capacitatea
omului de a-şi manifesta prin efort muscular anumite
valori.
Efortul
muscular poate fi:
o
de
învingere (cu
scurtarea sau lungirea muşchilor);
o
de menţinere (fără modificarea
lungimii muşchilor);
o
de cedare (cu modificarea lungimii
muşchilor);
Calitatea
forţei depinde de: factorii de
conditionare urmatori ,
-
activitatea S.N.C. (caracterul,
modul de transmitere şi coordonarea precisă a impulsurilor
nervoase trimise spre
diferite grupe musculare);
-
numărul fibrelor musculare;
-
secţiunea fiziologică a muşchiului;
-
procesele biochimice care au loc în
muşchi( în special acţiunea ATP-ului asupra miozinei din muşchi);
-
efortul de voinţă;
-
concentrarea atenţiei.
Pentru
educarea forţei este necesar să se ţină seama de următoarele aspecte:
•
mobilizarea simultană
a numărului maxim
de unităţi funcţionale
(neuro-musculare);
•
manifestarea maximă a efortului de voinţă şi concentrarea
atenţiei asupra mişcărilor ce se efectuează;
•
mărirea secţiunii fiziologice a
muşchilor.
Foarte
importantă în educarea forţei este solicitarea concomitentă a componentelor
nervoase şi a celor musculare. Neglijarea uneia sau a alteia dintre
aceste componente va duce la menţinerea aceluiaşi nivel al forţei şi la
insucces în privinţa dezvoltării ei.
FORME
DE MANIFESTARE
a) Forţa propriu-zisă maximă sau absolută egală
cu forţa cea mai mare pe care o
poate dezvolta în situaţia unei contracţii voluntare un sistem neuromuscular.
Această formă a forţei este necesară pentru învingerea unor greutăţi, ridicare de greutăţi ( corpul întreg) şi
se manifestă de regulă prin contracţii izometrice.
b)
Forţa explozivă este
capacitatea sistemului neuromuscular de a învinge
rezistenţa în cea mai mică unitate de timp; foarte bună pentru sporturi
cu mişcări cu mişcări aciclice (forţa de impulsie la sărituri);
c)
Forţa relativă care
este determinată de raportul dintre forţa absolută pe care o dezvoltă individul şi greutatea
proprie a corpului
său.
După
alte criterii, forţa poate fi:
a)
Generală şi
reprezintă forţa întregului sistem muscular dezvoltat multilateral;
b)
Specifică, adică
forţa anumitor grupe musculare;
sau:
a) Statică,
realizată exclusiv prin contracţii izometrice;
b) Dinamică,
realizată prin contracţii izotonice. Astfel de contracţii sunt recomandate la vârste mici) Forţa se întâlneşte de cele mai multe
ori în combinaţie cu alte calităţi:
a) Forţa în regim de
rezistenta care este capacitatea organismului de a efectua
contracţii musculare în cadrul unor eforturi de durată lungă.
b) Forţa în regim de viteză
c) Forţa în regim de
coordonare
VITEZA definită Erwin Hahn în „ Antrenamentul
sportiv la copii ”
a fi:
- rapiditatea
cu care se efectuează acţiunile motrice în structurile şi combinaţiile
cele mai diverse;
-
capacitatea omului de a efectua
mişcările cu rapiditate şi frecvenţă mare .
Viteza este
condiţionată de mai
mulţi factori:
fiziologici, biochimici,
psihici, morfologici, unii aparţinând de structura ereditară a fiecărui sportiv şi sunt
puţin perfectibili valoarea ei depinzând de niveluf
celorlalte calităţi motrice cu care este în interdependenţă (F.I.,R. mobilitate-supleţe).
Substratul
morfo-funcţional al vitezei se maturizează în jurul vârstei de
21 de ani.
Viteza
este o calitate care poate fi uşor depistată la vârstă mică, pentru
ea existând probe incluse în sistemele de selecţie.
FORME DE MANIFESTARE
Viteza de execuţie care
este dată de rapiditatea cu care se execută o acţiune
motrică.Aici sunt consideraţi ca factori limitativi forţa şi tehnica de
execuţie a mişcărilor. Are o importanţă excepţională în gimnastică şi
este în interdependenţă cu celelalte forme de manifestare
ale vitezei;
Viteza de repetiţie definită
prin frecvenţa cu care se repetă mişcările în unitatea de
timp. Principalul factor limitativ este considerat a fi labilitatea
proceselor nervoase ale excitaţiei şi inhibiţiei. In interdependenţă
cu celelalte forme de manifestare a vitezei această formă de
manifestare apare la efectuarea seriilor acrobatice ( la sol şi bârnă), dar
cu limitarea numărului de elemente ce pot fi repetate.
Viteza de deplasare formă
combinată, este în strânsă legătură cu aspectul somatic şi nivelul de dezvoltare al forţei. In
gimnastică se manifestă sub forma vitezei
de deplasare a întregului corp, dar mai
ales a diferitelor segmente, în interdependenţă cu viteza de execuţie;
Viteza
de reacţie, definită ca rapiditatea cu care
organismul răspunde la comenzi, durata angajării în acţiune, iuţeala cu
care se sesizează
semnalele şi se reacţionează. Ea se face sesizată şi intervine la
gimnastică în cazul apariţiei unor defecţiuni tehnice în execuţia
mişcărilor ori la aparate.
Unii
autori consideră aceste 2 calităţi ca şi componente ale îndemânării iar alţii
le departajează de îndemânare. Ele sunt f importante mai ales la nivelul
preşcolarilor aceştia dispunând de o mobilitate articulară la cote maxime, şi o
supleţe musculară pe măsură. De aceea această perioadă a preşcolarităţii este
propice educării şi menţinerii acestor calităţii, prin intermediul mijloacelor,
a exerciţiilor potrivite şi dozate corespunzător .
MOBILITATEA ARTICULARĂ
ŞI SUPLEŢEA MUSCULARĂ
Mobilitatea
articulară este definită ca fiind capacitatea
de a efectua mişcările cu amplitudine, iar supleţea prin
elasticitatea tendoanelor şi fibrelor musculare.
Gradul natural al mobilităţii
articulare este condiţionat de o serie de factori cu
caracter general, cum sunt vârsta şi sexul, dar mai ales de o
serie de factori specifici: natura articulaţiilor, structura capsulelor, a ligamentelor,
tendoanelor, ca şi a muşchilor direct interesaţi.
Pierderea
acestor calităţi poate
fi întârziată prin practicarea sistematică a exerciţiilor fizice speciale,
care să întreţină, să dezvolte mobilitatea articulară şi o elasticitate
musculară superioară gradului natural de mişcare. Această
calitate depinde şi se modifică în funcţie de factorii interni şi externi; deşi
atinge valori maxime la 15-16 ani. Ea se poate obţine cu uşurinţă în
copilărie, fiind perfectibilă. Unitatea de
măsură utilizată pentru aprecierea mobilităţii articulare este gradul
unghiular şi centimetrul. Deşi este prezentă
în majoritatea mişcărilor trebuie dezvoltată cu grijă, deoarece mobilitatea excesivă duce la laxitate articulară, chiar la deficienţe, ceea ce împiedică executarea
mişcărilor la indicii de tehnicitate
ceruţi de specificul gimnasticii şi regulamente. Dar şi o dezvoltare insuficientă a mobilităţii articulare
şi supleţei musculare nu este de
dorit deoarece lungeşte perioada de însuşire şi perfecţionare a mişcărilor, reduce indicii de dezvoltare a
celorlalte calităţi motrice, scade
randamentul acţiunilor motrice, se cheltuieşte energie în plus, scade calitatea execuţiei, mişcările fiind
executate fără expresivitate şi
dezinvoltură, cu încordări suplimentare, favorizând apariţia unor accidentări.
Amplitudinea
mişcărilor este determinată de:
•
structura şi tipul articulaţiilor;
•
elasticitatea fibrelor
musculare, ligamentelor şi tendoanelor;
•
caracterul tonusului muscular;
•
elasticitatea discurilor
intervertebrale ;
•
capacitatea S.N.C. de coordonare a
proceselor neuro-musculare;
•
nivelul stării emoţionale;
•
temperatura muşchilor;
•
condiţiile externe;
•
activitatea fizică anterioară
FORME
DE MANIFESTARE
Generală prezentă
la nivelul tuturor articulaţiilor şi muşchilor;
Specifică limitată la un grup restrâns de articulaţii
ori muşchi. în funcţie de metoda prin care a fost obţinută,
mobilitatea articulară şi supleţea
musculară pot fi:
Activă adică
obţinută prin contracţie musculară, fără ajutor dinafară ;
Pasivă, adică
obţinută cu ajutorul unei intervenţii externe ce poate fi o persoană (antrenor sau coleg), un aparat ori greutatea propriilor
segmente.
(
V.Grigore “ Gimnastica artistica “ 2001)
REZISTENTA este calitatea motrică ce
permite efectuarea unor eforturi intense timp îndelungat.
Rezistenţa, la
fel ca celelalte calităţi, este
determinată de anumiţi factori.
În acest caz aceştia sunt :
-durata
efortului, eficacitatea acţiunilor motrice, refacerea
organismului după efort.
FORME
PE MANIFESTARE
Rezistenta generală definită a fi capacitatea de a efectua acţiuni
motrice timp îndelungat angrenează 70% din
grupele musculare şi impune
solicitări mari sistemului nervos central (S.N.C.), cardio-vascuIar şi respirator. Efortul
este predominant aerob.
Rezistenta
specifică definită ca o capacitate a
organismului de a lupta contra oboselii, dar şi de a
efectua eficient diferite acţiuni motrice precise,
uneori impuse de regulament.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu