URSUL PACALIT DE VULPE

                                                                   după Ion Creangă
- text adaptat -

Era odată o vulpe vicleană, ca toate vulpile. Ea umblase o noapte întreagă după hrană şi nu găsise nicăieri. Făcându-se ziua albă, vulpea iese la marginea drumului şi se culcă sub o tufă, gândindu-se ce să mai facă, ca să poată găsi ceva de mâncare.
Şezând vulpea cu botul întins pe labele de dinainte, îi vine miros de peşte. Ea ridică puţin capul şi, uitându-se la vale, în lungul drumului, zăreşte venind un car tras de boi.

- Bun! gândi vulpea. Iaca hrana ce-o aşteptam eu. Şi îndată iese de sub tufă şi se lungeşte în mijlocul drumului, ca şi cum ar fi fost moartă.
Ţăranul ce mâna boii vede vulpea şi, crezând că-i moartă cu adevărat, se apropie şi zice: Bre! da'cum naiba a murit vulpea asta aici? Ti!... ce frumoasă caţaveică am să-i fac nevestei mele din blana istui vulpoi! Şi zicând aşa, aruncă vulpea deasupra peştelui şi strigă la boi: hăis! Joian, cea! Bourean. Boii pornesc.
Cum au pornit boii, vulpea a şi început cu picioarele a împinge peştele din car jos. Ţăranul mâna, carul scârţâia, şi peştele din car cădea.
După ce hoaţa de vulpe a aruncat o mulţime de peşte pe drum, binişor sare şi ea din car şi, cu mare grabă, începe a strânge peştele de pe drum. După ce l-a strâns grămadă, îl ia, îl duce la vizuina sa şi începe a mânca, că tare-i mai era foame!
Tocmai când începuse a mânca, iaca vine la dânsa şi ursul.
- Bună masa, cumătră! Tiii! da'ce de peşte ai! Dă-mi şi mie că tare mi-i poftă!
- la mai pune-ţi pofta-n cui, cumătre, că doar nu pentru gustul altuia m-am muncit eu. Dacă ţi-i aşa de poftă, du-te şi-ţi moaie coada în baltă, ca mine, şi-i avea peşte să mănânci.
- Învaţă-mă, te rog, cumătră, că eu nu ştiu cum se prinde peştele. Atunci vulpea rânji dinţii şi zise: „Ascultă, cumătre: vrei să mănânci peşte? Du-te diseară la băltoaca cea din marginea pădurii, vâră-ţi coada-n apă şi stăi pe loc fără să te mişti, până despre ziuă; atunci smuceşte vârtos spre mal şi ai să scoţi o mulţime de peşte, poate îndoit şi-ntreit, decât am scos eu.
Ursul, nemaizicând nici o vorbă, aleargă-n fuga mare la băltoaca de la marginea pădurii şi-şi vâră-n apă toată coada!...
În acea noapte începuse a bate un vânt rece, de îngheţa limba-n gură şi chiar cenuşa de sub foc. Îngheţă zdravăn şi apa din băltoacă şi prinse coada ursului ca într-un cleşte. De la o vreme, ursul, nemaiputând suporta durerea cozii şi de frig, smuceşte odată din toată puterea. Şi, sărmanul urs, în loc să scoată peşte, rămâne făr'de coadă!

Ursul începe a mormăi cumplit ş-a sări în sus de durere; şi-nciudat pe vulpe că l-a amăgit, se duce s-o ucidă în bătaie. Dar şireata vulpe ieşise din vizuină şi se vârâse în scorbura unui copac din apropiere; când văzu pe urs că vine făr'de coadă, începu a striga:
- Hei, cumătre! Dar ţi-au mâncat peştii coada, ori ai fost prea lacom ş-ai vrut să nu mai rămâie peşti în baltă!
Ursul, auzind că încă-l mai ia şi în râs, se înciudează şi mai tare şi se repede spre copac; dar gura scorburei fiind strâmtă, ursul nu putea să încapă înlăuntru. Atunci el caută o creangă cu un cârlig şi începe a cotrobăi prin scorbură, ca să scoată vulpea afară şi să-i dea de cheltuială... Dar când apuca ursul de piciorul vulpii, ea striga: „Trage nătărăule, mie nu-mi pasă, că tragi de copac..." iar când anina cârligul de copac, ea striga: „Văleu, cumătre! nu trage, că-mi rupi piciorul!"
În zadar s-a năcăjit ursul, că tot n-a putut scoate vulpea din scorbura copacului.

    Şi iaca aşa a rămas ursul păcălit de vulpe!

SCUFITA ROSIE

                                                                   după Fraţii Grimm
- text adaptat -

A fost odată o fetiţă zglobie şi drăgălaşă, pe care o iubea oricine de cum o vedea. Odată bunica îi dărui o scufiţă de catifea roşie şi, pentru că-i şedea tare bine fetiţei şi nici nu mai voia să poarte altceva pe cap, o numiră de atunci Scufiţa Roşie.
Într-o zi, mama sa o trimise să-i ducă bunicii cozonac şi vin, căci era bolnavă şi slăbită şi bunătăţile acestea ar fi ajutat-o să-şi mai vină în puteri.
Fetiţa îşi luă rămas bun şi plecă.

Bunica locuia în pădure, la vreo jumătate de ceas depărtare de sat. De cum intră Scufiţa Roşie în codru, îi ieşi înainte lupul. El o întrebă:
- Încotro aşa de dimineaţă, Scufiţă Roşie? Şi ce duci acolo, sub şorţ?
- Ia, până la bunicuţa, îi duc puţin cozonac şi vin ca să-şi mai vină în puteri, căci e bolnavă şi slăbită.
- Dar unde şade bunică-ta, Scufiţă Roşie?
- Colo în pădure, la vreun sfert de ceas şi mai bine de aici...
În timp ce mergea alături de Scufiţa Roşie, lupul ticluia cum să potrivească lucrurile ca să poată să le mănânce pe amândouă. Începu să-i spună cu glas mieros:
- Scufiţă Roşie, ia te uită ce flori frumoase strălucesc în jurul tău! Şi tu nici nu le iei în seamă măcar... Fetiţa se gândi ce mare bucurie i-ar face bunicii dacă i-ar duce şi un buchet de flori proaspete. Se abătu deci din drum şi o luă prin pădure, ca să culeagă flori.
În acest timp, lupul porni de-a dreptul spre casa bunicii şi bătu la uşă:
- Cine-i acolo?
- Eu sunt, Scufiţa Roşie, şi-ţi aduc cozonac şi-o sticlă cu vin. Dar deschide uşa, bunicuţo!
- Apasă pe clanţă şi intră, răspunde bunica. Că eu sunt slăbită şi nu mă pot da jos din pat.
Lupul deschise uşa, se repezi glonţ spre patul bunicii şi, fără să scoată o vorbă, o înghiţi. Se îmbrăcă apoi cu hainele ei, îşi puse pe cap scufia, se culcă în pat şi trase perdelele. În vremea asta Scufiţa culesese atâtea flori că abia le mai putea duce. Amintindu-şi deodată de bunica, porni degrabă spre căscioara din pădure. Nu mică îi fu mirarea când văzu uşa dată de perete. Apropiindu-se de pat, dădu perdelele la o parte.
Bunicuţa întinsă în pat, cu scufia trasă peste ochi, avea o înfăţişare atât de ciudată, încât fetiţa întrebă:
- Vai, bunicuţo, da' de ce ai urechi atât de mari?
- Ca să te pot auzi mai bine!
- Vai, bunicuţo, da' de ce ai ochi atât de mari?
- Ca să te pot vedea mai bine!
- Vai, bunicuţo, da' de ce ai mâini atât de mari?
- Ca să te pot apuca mai bine!
- Da' bunicuţo, de ce ai coşcogeamite gură?
- Ca să te pot înghiţi mai bine!

N-apucă să sfârşească ultimul cuvânt, că şi sări jos din pat şi-o înghiţi pe biata Scufiţă Roşie. După ce-şi potoli foamea, lupul se culcă din nou în pat, adormi şi începu să sforăie de se cutremurau pereţii. Şi se întâmplă ca tocmai atunci să treacă prin faţa casei un vânător...
Acesta intră în casă şi, când se apropie de pat, îl văzu pe lup tolănit
acolo.
- Ei, drăcie, nu-mi închipuiam c-o să te găsesc aici, ticălos bătrân! De când te caut! Şi luând un foarfece începu să taie burta lupului adormit.
Abia apucase să facă vreo două, trei tăieturi, că se şi văzu strălucind scufiţa cea roşie a fetiţei. După aceea au scos-o afară şi pe bunică. Era încă în viaţă, dar abia mai răsufla. Scufiţa Roşie adună în grabă nişte pietroaie şi tustrei umplură cu ele burta lupului. Când se trezi, lupul voi s-o ia la sănătoasa, dar pietroaiele atârnau atât de greu, că dihania se prăbuşi la pământ şi muri.

PUPAZA DIN TEI

Amintiri din copilărie
                                                                   după Ion Creangă
- fragment prescurtat -
Pupăza din tei

Mă trezeşte mama într-o dimineaţă din somn cu vai-nevoie, zicându-mi:
- Scoală, duglişule, înainte de răsăritul soarelui; iar vrei să te pupe cucul arminesc şi să te spurce, ca să nu-ţi meargă bine toată ziua?... Căci aşa ne amăgea mama, cu o pupăză, care-şi făcea cuib de mulţi ani într-un tei foarte bătrân şi scorburos, pe coasta dealului, la moş Andrei, fratele tatei cel mai mic. Şi numai ce-o auzeai vara: „Pu-pu-pup! Pu-pu-pup!" des-dimineaţă, în toate zilele de vuia satul. Şi cum mă scol, îndată mă trimite mama cu demâncare la ţarină, la nişte lingurari ce-i aveam tocmiţi prăşitori, tocmai în Valea-Sacă, aproape de Topoliţă. Şi pornind cu demâncarea, numai ce şi aud pupăza cântând:
-„Pu-pup! Pu-pu-pup! Pu-pu-pup!"
    Eu. atunci, să nu-mi caut de drum tot înainte? Mă abat pe la tei, cu gând să prind pupăza, căci aveam grozavă ciudă pe dânsa; nu numaidecât pentru pupat cum zicea mama, ci pentru că mă scula în toate zilele cu noaptea-n cap din pricina ei. Şi cum ajung în dreptul teiului, pun demâncarea jos, în cărare pe muchia dealului, mă sui încetişor în teiul care te adormea de mirosul floarei, bag mâna în scorbură unde ştiam, şi, norocul meu!... găbuiesc pupăza pe ouă şi zic plin de multămire:
    - Taci, leliţă, că te-am căptuşit eu! îi mai pupa tu şi pe dracul de-acum!

    Şi când aproape să scot pupăza afară, nu ştiu cum se face, că mă spariu de creasta ei cea rotată de pene, căci nu mai văzusem pupăză până atunci, şi-i dau iar drumul în scorbură. Şi cum stam eu acum şi mă chiteam în capul meu că şerpe cu pene nu poate să fie, după cum auzisem, din oameni, că se află prin scorburi câteodată şi şerpi - unde nu mă îmbărbătez în sine-mi şi iar bag să scot pupăza... pe ce-a fi...; dar ea, sărmana se vede că se mistuise de frica mea prin cotloanele scorburei, undeva, căci n-am mai dat de dânsa nicăieri; parcă intrase în pământ.
- Măi! anapăda lucru ş-aista! zic eu înciudat, scoţând căciula din cap şi tuflind-o în gura scorburei, apoi mă dau jos, caut o lespede potrivită, mă sui cu dânsa iar în tei, îmi iau căciula şi în locul ei pun lespedea, cu gând c-a ieşi ea, pupăza de-undeva, până m-oi întoarce eu din ţarină. După aceea mă dau iar jos şi pornesc răpede cu demâncarea la lingurari...
Şi scăpând eu cu obraz curat, îmi ieu traista cu blidele, pornesc spre sat, mă abat iar pe la tei, mă sui într-însul, pun urechea la gura scorburei şi aud ceva zbătându-se înlăuntru. Atunci ieu lespedea cu îngrijire, bag mâna şi scot pupăza vlăguită de atâta zbucium, iar ouăle, când am vrut să le ieu, erau toate numai o chisăliţă. După asta, vin acasă, leg pupăza de picior c-o aţă ş-o îndosesc de mama vro două zile prin pod prin cele putini hârbuite; şi una-două, la pupăză, de nu ştiau cei din casă ce tot caut prin pod aşa de des. Însă a doua zi după asta, iaca şi mătuşa Măriuca lui moş Andrei vine la noi, c-o falcă în cer şi una în pământ, şi se ia la dondănit cu mama din pricina mea:
- Mai auzit-ai dumneata, cumnată, una ca asta, să fure Ion pupăza, care, zicea mătuşa cu jale, ne trezeşte des-dimineaţă la lucru de atâţia ani?
- Ce spui, cumnată? Da' că l-aş ucide în bătaie, când aş afla că el a prins pupăza s-o chinuiască. De-amu, bine că mi-ai spus: lasă pe mine, că ţi-l iau eu la depănat!
- Nici nu te mai îndoi despre asta, cumnată Smaranda, zise mătuşa, căci de zbânţuitul ista al dumitale nimica nu scapă! Ce mai atâta? Mi-au spus mie cine l-au văzut că Ion a luat-o; gâtul îmi pun la mijloc.
Eu fiind ascuns în cămară, cum aud unele ca aceste, iute mă sui în pod, umflu pupăza de unde era, sar cu dânsa pe sub streşina casei şi mă duc de-a dreptul în târgul vitelor, s-o vând, căci era tocmai lunea, într-o zi de târg. Şi cum ajung în iarmaroc, încep a mă purta ţanţoş printre oameni, de colo până colo, cu pupăza în mână, că doar şi eu eram oleacă de fecior de negustor. Un moşneag nebun, c-o viţică de funie, n-are ce lucra?
- De vânzare ţi-e găinuşa ceea, măi băiete?
    - De vânzare, moşule!
- Şi cât cei pe dânsa?
- Cât crezi şi dumneata că face!
- Ia ad-o-ncoace la moşul, s-o drămăluiască!
Şi cum i-o dau în mână, javra dracului se face a o căuta de ou şi-i dezleagă atunci frumuşel aţa de la picior; apoi mi-o aruncă-n sus, zicând:
- Iaca poznă, c-am scăpat-o! Pupăza zbrr! pe-o dugheană şi, după ce se mai odihneşte puţin, îşi ie apoi drumul în zbor spre Humuleşti şi mă lasă mare şi devreme cu lacrimile pe obraz, uitându-mă după dânsa!... Eu, atunci, haţ! de sumanul moşneagului, să-mi plătească pasărea...
- Ce gândeşti dumneata, moşule? Te joci cu marfa omului? Dacă nu ţi-a fost de cumpărat, la ce i-ai dat drumul? Că nu scapi nici cu giunca asta de mine! Înţeles-ai? Nu-ţi paie lucru de şagă! Şi mă băgam în ochii moşneagului, şi făceam un tărăboi, de se strânsese lumea ca la comedie împrejurul nostru; dă, iarmaroc nu era?!
- Dar ştii că eşti amarnic la viaţă, măi băiete?! zise moşneagul de ia o vreme, râzând. În ce te bizui, de te îndârjeşti aşa, nepoate? Dec! nu cumva ai pofti să-mi iei viţica pentru un cuc armenesc? Pesemne te mănâncă spinarea, cum văd eu, măi ţică, şi ia acuş te scarpin, dacă vrei, de-i zice „aman, puiule!" când îi scăpa din mâna mea!
- Dă pace băietului, moşule, zise un humuleştean de-ai noştri, că-i feciorul lui Ştefan a Petrei, gospodar de la noi din sat, şi ţi-i găsi beleaua cu dânsul pentru asta...
- He, he! să fie sănătos dumnealui, om bun, d-apoi chiteşti dumneata că nu ne cunoaştem noi cu Ştefan a Petrei? zise moşneagul; chiar mai dinioarea l-am văzut umblând prin târg cu cotul subsuoară, după cumpărat sumani şi trebuie să fie pe-aici pe undeva în vro dugheană la băut adălmaşul. Apoi bine că ştiu a cui eşti, măi ţică! ian stăi oleacă, să te duc la tată-tău şi să văd, el te-a trimis cu pupăzi de vânzare, să spurci iarmarocul?
Toate ca toatele, dar când am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiet gura; apoi încet-încet m-am furişat printre oameni, şi unde am croit-o la fugă spre Humuleşti, uitându-mă înapoi, să văd de nu mă ajunge moşneagul.

PUNGUTA CU DOI BANI

Punguţa cu doi bani
                                                                   după Ion Creangă
- text adaptat -

Era odată o babă şi un moşneag. Baba avea o găină şi moşneagul un cocoş. Găina babei se oua de câte două ori în fiecare zi şi baba mânca o mulţime de ouă, iar moşneagului nu-i da nici unul. Moşneagul într-o zi pierdu răbdarea şi zise:
- Măi babă,... ia dă-mi şi mie nişte ouă ca să-mi prind pofta măcar.
- Da' cum nu! zise baba, care era foarte zgârcită. Dacă ai poftă de ouă, bate şi tu cocoşul tău, să facă ouă, şi-i mânca; că eu aşa am bătut găina şi iacată-o cum se ouă.
Moşneagul, pofticios şi hapsân, se ia după gura babei şi prinde iute cocoşul şi-i dă o bătaie bună, zicând:

- Na! Ori te ouă, ori du-te de la casa mea; ca să nu mai strici mâncarea degeaba.
Cocoşul, cum scăpă din mâinile moşneagului, fugi de-acasă şi umbla pe drumuri, bezmetic. Şi cum mergea el pe un drum, numai iată găseşte o punguţă cu doi bani. Şi cum o găseşte, o şi ia în clonţ şi se întoarnă cu dânsa înapoi spre casa moşneagului. Pe drum se întâlneşte c-o trăsură c-un boier şi cu nişte cucoane. Boierul îi zise vizitiului:
- Măi, ia dă-te jos şi vezi ce are cocoşul cela în plisc. Vizitiul se dă iute jos din capra trăsurii, prinde cocoşul şi luându-i punguţa din clonţ o dă boierului.
Boierul o ia, o pune în buzunar şi porneşte înainte.
Cocoşul, supărat, se ia după trăsură, spunând neîncetat:
Cucurigu! boieri mari,
Daţi punguţa cu doi bani!
Când trăsura ajunse în dreptul unei fântâni boierul îi zise vizitiului să dea cocoşul în fântână. Vizitiul se dă jos, prinde cocoşul şi-l azvârli în fântână. Cocoşul începu a-nghite la apă; şi-nghite, şi-nghite, până ce-nghite toată apa din fântână. Apoi zboară afară din fântână şi iar porneşte după trăsură, zicând:
Cucurigu! boieri mari,
Daţi punguţa cu doi bani!
Boierul, mirându-se cumplit, când a ajuns acasă, a zis unei babe de la bucătărie să ia cocoşul şi să-l azvârle într-un cuptor plin cu jeratic, şi să pună o lespede la gura cuptorului. Cocoşul, văzând această mare nedreptate, începu a vărsa la apă; şi toarnă el toată apa cea din fântână, până ce stinge focul de tot şi se răcoreşte cuptorul. Apoi, după ce face şi prin casă o apăraie de se-nciudă hârca de la bucătărie, dădu o bleandă lespedei de la gura cuptorului, ieşi teafăr şi de-acolo, fuga la fereastra boierului şi începu a trânti cu ciocul în geamuri şi a zice:
Cucurigu! boieri mari,
Daţi punguţa cu doi bani!
Boierul îl chemă pe vizitiu şi îi porunci să-l azvârlă în cireada boilor şi-a vacilor, poate vreun buhai înfuriat i-a veni de hac  şi vor scăpa de supărare.
Atunci cocoşul, văzându-se în cireadă, înghiţi la buhai, la boi, la vaci, de şi-a făcut un pântece mare, mare, cât un munte. Venind la fereastra boierului, iar zise:
Cucurigu! boieri mari,
Daţi punguţa cu doi bani!
Boierul, căutând cum să scape de cocoş, îi veni ideea să-l dea în haznaua cu bani; se gândea că poate va înghiţi galbeni, i-a sta vreunul în gât, s-a îneca şi va scăpa de necaz. Atunci, umflă cocoşul de-o aripă, şi-l azvârle în haznaua cu bani. Cocoşul înghite cu lăcomie toţi banii şi lasă toate lăzile pustii. Apoi iese de-acolo şi se duce la fereastra boierului şi iar începe:
Cucurigu! boieri mari,

Daţi punguţa cu doi bani!
Boierul, văzând că n-are ce-i mai face, i-azvârle punguţa. Cocoşul o ia de jos cu bucurie, se duce în treaba lui şi lasă pe boier în pace.
Atunci toate păsările din ograda boierească, văzând voinicia cocoşului, s-au luat după dânsul, de ţi se părea că-i o nuntă şi nu altceva. Boierul se uita galeş cum se duceau păsările şi ofta, zicând:
- Ducă-se şi cobe şi tot, numai bine că am scăpat de belea. Cocoşul însă mergea ţanţoş iar păsările după dânsul,... până ce ajunge acasă la moşneag şi de pe poartă începe a cânta: „Cucurigu!!! cucurigu!!!".
Moşneagul iese afară cu bucurie şi ce să vadă? Cocoşul său era ceva de speriet: elefantul ţi se părea purice pe lângă acest cocoş; iar în urma lui veneau cârduri de păsări, care de care mai frumoase, mai cucuiete şi mai boghete.
Cocoşul a zis:
- Stăpâne, aşterne un ţol aici în mijlocul ogrăzii. Moşneagul, iute ca un prâsnel, aşternu ţolul. Cocoşul se aşează pe ţol, scutură puternic din aripi şi îndată se umple ograda şi livada moşneagului, pe lângă păsări şi de cirezi de vite; iar pe ţol toarnă o movilă de galbeni care strălucea la soare de-ţi lua ochii. Moşneagul, văzând aceste mari bogăţii, nu ştia ce să facă de bucurie, sărutând mereu cocoşul şi dezmierdându-l.
Baba, când a văzut unele ca acestea, numa-i sclipeau răutăcioasei ochii în cap şi plesnea de ciudă.
- Moşnege, zise ea ruşinată, dă-mi şi mie nişte galbeni!
- Ba pune-ţi pofta-n cui, măi babă! Când ţi-am cerut ouă, ştii ce mi-ai răspuns? Bate acum şi tu găina să-ţi aducă galbeni.
Atunci baba se duce în poiată, apucă găina de coadă şi o ia la bătaie, de-ţi venea să-i plângi de milă! Cum scapă din mâinile babei, fuge pe drumuri. Şi cum mergea pe drum, găseşte şi ea o mărgică şi o înghite. Apoi repede se întoarce acasă la babă şi începe de pe la poartă: „Cot, cot, cotcodac!"
Baba iese cu bucurie înaintea găinii. Găina sare peste poartă, trece pe lângă babă şi se pune pe cuibar; după vreun ceas de şedere, sare de pe cuibar, cotcodăcind. Baba atunci se duce cu fuga, să vadă ce i-a făcut găina. Şi... ce să vadă? Găina se ouase o mărgică. Baba când vede că şi-a bătut găina joc de ea, o prinde ş-o bate, ş-o bate, pân-o omoară în bătaie.
Şi-aşa baba cea zgârcită a rămas săracă, lipită pământului.
Moşneagul însă era foarte bogat. Pe babă, de milă, a pus-o găinăriţă. Iar pe cocoş îl purta în toate părţile după dânsul cu salbă de aur la gât şi cu ciuboţele galbene cu pinteni la călcâie.

LA SCALDAT

Amintiri din copilărie
                                                                   după Ion Creangă
- fragment prescurtat -

Într-o zi, pe aproape de Sânt-llie, se îngrămădise, ca mai totdeauna, o mulţime de trebi pe capul mamei. Şi mă scoală mama atunci mai dimineaţă decât alte dăţi şi-mi zice cu toată inima:
- Nică, dragul mamei! vezi că tată-tău e dus la coasă, căci se scutură ovăzul cela pe jos; şi eu asemene nu-mi văd capul de trebi; tu mai lasă drumurile şi stăi lângă mămuca, de-i fă ţevi şi leagănă copilul; c-apoi şi eu ţi-oi lua de la Folticeni o pălăriuţă cu tăsma ş-o curăluşă de cele cu chimeriu, ştii cole, ca pentru tine!

Bine, mamă! dar în gândul meu numai eu ştiam. Dar când auzeam de legănat copilul, nu ştiu cum îmi venea; căci tocmai pe mine căzuse păcatul, să fiu mai mare între fraţi. Însă ce era să faci, când te roagă mama? Dar în ziua aceea, în care mă rugase ea, era un senin pe cer şi aşa de frumos şi de cald afară, că-ţi venea să te scalzi pe uscat, ca găinile. Văzând eu o vreme ca asta, am sparlit-o la baltă, cu gând rău asupra mamei, cât îmi era de mamă şi de necăjită. De la o vreme, mama, crezând că-s prin livadă undeva, iese afară şi începe a striga, de da duhul dintr-însa:
- Ioane! Ioane! Ioane! Ioane! şi Ion, pace! Văzând ea că nu dau răspuns de nicăieri, lasă toate în pământ şi se ia după mine la baltă, unde ştia că mă duc; şi când colo, mă vede tologit, cu pelea goală pe năsip, cât mi ţi-i găliganul; apoi în picioare ţinând la urechi câte o lespegioară fierbinte de la soare, cu argint printr-însele, şi-aci săream într-un picior, aci în celălalt, aci plecam capul în dreapta şi la stânga, spuind cuvintele:
Auraş, păcuraş,
Scoate apa din urechi,
Că ţi-oi da parale vechi;
Şi ţi-oi spăla cofele,
Şi ţi-oi bate dobele!
După aceea zvârleam petrele, pe rând, în ştioalna unde mă scăldam: una pentru Dumnezeu şi una pentru dracul, făcând parte dreaptă la amândoi; apoi mai azvârleam câteva. Apoi mă trăgeam încetişor pe-o coastă, la marginea bălţii, cât mi ţi-i moronul, şi mă uitam pe furiş cum se joacă apa cu picioruşele cele mândre ale unor fete ce ghileau pânza din susul meu.
Toate acestea le privea biata mamă, uitată cu mâinile subsuoară, cum e omul necăjit, de după un dâmb din prund, aproape de mine. Dar eu n-o vedeam pe dânsa, căci eram în treabă. în totului-tot, a trecut la mijloc vro jumătate de ceas, cât a zăbovit mama acolo, mai vro trei-patru de când fugisem de-acasă. însă eu, în starea în care mă aflam, fiind cuprins de fericire, uitasem că mai trăiesc pe lume! În sfârşit, mama, cât era ea tare de cap, de la o vreme pierde răbdarea şi vine, tiptil, în vârful degetelor, pe la spatele meu, îmi ia toate hainele frumuşel de pe mal şi mă lasă cu pielea goală în baltă, zicându-mi cu năduh:

- Îi veni tu acasă, coropcarule, dacă te-a răzbi foamea, ş-apoi atunci vom avea altă vorbă! Şi se tot duce.
Ei, ei! Ce-i de făcut, Ioane? Fetele de la ghilit, care văzuseră asta, numa-şi dau ghiont una alteia şi chicoteau pe socoteala mea, de răsuna prundul. Iară eu intram în pământ de ruşine şi cât pe ce să mă înec, de ciudă ce-mi era; şi fac ţuşti! din baltă, s-o ieu la sănătoasa; şi aşa fugeam de tare pe prund, de săreau petrele, pe care le stârneam cu picioarele, cât mine de sus. Şi fuga, şi fuga, fără să mă mai uit în urmă, până ce dau între hudiţi, pe drumul care ducea la noi acasă. Dar nu merg pe drum, de ruşine să nu întâlnesc vrun om; ci sar în grădină la Costache, şi merg tupiluş prin păpuşoi; apoi într-o hudiţă, din hudiţă în grădină la Trăsnea, şi iar prin păpuşoi; şi când aproape să ies din grădină, mă simţesc cânii lui Trăsnea, şi la mine, să mă rupă! Ce-i de făcut?
Auzisem eu din oameni că, dacă vrei să nu te muşte câinii şi să te lase în pace, cum îi vezi că sar la tine, să te tupilezi jos, la pământ, şi să-i laşi să te latre cât le place, fără să te urneşti din loc. Căci ei bat cât bat şi, de la vreme, te părăsesc şi se duc. În sfârşit, am sărit în grădină, la noi, şi atunci mi s-a părut că mă aflu în sânul lui Dumnezeu. Şi mă uit printre gard, şi văd pe mama care se dă în vânt după trebi, când în casă, când afară; şi-mi era mai mare mila de dânsa, dar şi de pântecele meu cel stocit de apă încă îmi era milă. Vorba ceea: „Milă mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima de milă ce-mi este".
Şi nemaiputând suferi foamea, încep a mârnâi ugilit printre gard:
-Mămucăi, iacătă-mă-s!
Şi-odată şi sar în ogradă, mă înfăţişez dinaintea mamei, aşa chipos, cum eram, îi apuc mâna cu sila, o sărut şi zic scâncind:
- Mamă, bate-mă, ucide-mă, spânzură-mă, fă ce ştii cu mine; numai dă-mi ceva de mâncare, că mor de foame! Vorba ceea: „Golătatea înconjură, iar foamea dă de-a dreptul". Ea atunci, cum e mama cu bunătate, se uită galiş la mine şi zice oftând:
- Bine-ţi şede, coşcogemine coblizan, să umbli lela pe drumuri, în halu   acesta şi să mă laşi la vremea asta fără leac de ajutor! Hai de mănâncă, dar să ştii că mi te-ai lehămetit de la inimă; doar să te porţi de acum tare bine să mai fiu ceea ce am fost pentru tine; dar nu ştiu, zău!
Şi, scurtă vorbă, văzând că m-am pus rău cu mama, îi giuruiesc eu că ce-am făcut n-oi mai face. Apoi umblu cu binişorul pe lângă dânsa şi nu ies din cuvântul ei afară nici cu fapta, nici cu vorba: „Căci vorba dulce mult aduce"; la trebi-s hărnicuţ cât se poate: dereticam şi măturam în casă ca o fată mare, de n-avea mama grijă când se ducea undeva. Şi într-o zi o văd că mă sărută şi-mi zice cu blândeţă:
- Dumnezeu să te înzilească, Ionică, dragul mamei, şi să-ţi deie toate darurile sale cele bogate, dacă te-i purta cum văd că te porţi de-o bucată de vreme încoace!