după
Ion Creangă
- text adaptat -
Era odată o
vulpe vicleană, ca toate vulpile. Ea umblase o noapte întreagă după hrană şi nu
găsise nicăieri. Făcându-se ziua albă, vulpea iese la marginea drumului şi se
culcă sub o tufă, gândindu-se ce să mai facă, ca să poată găsi ceva de mâncare.
Şezând vulpea cu
botul întins pe labele de dinainte, îi vine miros de peşte. Ea ridică puţin
capul şi, uitându-se la vale, în lungul drumului, zăreşte venind un car tras de
boi.
-
Bun! gândi vulpea. Iaca hrana ce-o aşteptam eu. Şi îndată iese de sub tufă şi
se lungeşte în mijlocul drumului, ca şi cum ar fi fost moartă.
Ţăranul ce mâna
boii vede vulpea şi, crezând că-i moartă cu adevărat, se apropie şi zice: Bre!
da'cum naiba a murit vulpea asta aici? Ti!... ce frumoasă caţaveică am să-i fac
nevestei mele din blana istui vulpoi! Şi zicând aşa, aruncă vulpea deasupra
peştelui şi strigă la boi: hăis! Joian, cea! Bourean. Boii pornesc.
Cum au pornit
boii, vulpea a şi început cu picioarele a împinge peştele din car jos. Ţăranul
mâna, carul scârţâia, şi peştele din car cădea.
După ce hoaţa de
vulpe a aruncat o mulţime de peşte pe drum, binişor sare şi ea din car şi, cu
mare grabă, începe a strânge peştele de pe drum. După ce l-a strâns grămadă, îl
ia, îl duce la vizuina sa şi începe a mânca, că tare-i mai era foame!
Tocmai când
începuse a mânca, iaca vine la dânsa şi ursul.
-
Bună masa, cumătră! Tiii! da'ce de peşte ai! Dă-mi şi mie că tare mi-i poftă!
-
la mai pune-ţi pofta-n cui, cumătre, că doar nu pentru gustul altuia m-am
muncit eu. Dacă ţi-i aşa de poftă, du-te şi-ţi moaie coada în baltă, ca mine,
şi-i avea peşte să mănânci.
-
Învaţă-mă, te rog, cumătră, că eu nu ştiu cum se prinde peştele. Atunci vulpea
rânji dinţii şi zise: „Ascultă, cumătre: vrei să mănânci peşte? Du-te diseară
la băltoaca cea din marginea pădurii, vâră-ţi coada-n apă şi stăi pe loc fără
să te mişti, până despre ziuă; atunci smuceşte vârtos spre mal şi ai să scoţi o
mulţime de peşte, poate îndoit şi-ntreit, decât am scos eu.
Ursul, nemaizicând
nici o vorbă, aleargă-n fuga mare la băltoaca de la marginea pădurii şi-şi
vâră-n apă toată coada!...
În acea noapte
începuse a bate un vânt rece, de îngheţa limba-n gură şi chiar cenuşa de sub
foc. Îngheţă zdravăn şi apa din băltoacă şi prinse coada ursului ca într-un
cleşte. De la o vreme, ursul, nemaiputând suporta durerea cozii şi de frig,
smuceşte odată din toată puterea. Şi, sărmanul urs, în loc să scoată peşte,
rămâne făr'de coadă!
Ursul începe a
mormăi cumplit ş-a sări în sus de durere; şi-nciudat pe vulpe că l-a amăgit, se
duce s-o ucidă în bătaie. Dar şireata vulpe ieşise din vizuină şi se vârâse în
scorbura unui copac din apropiere; când văzu pe urs că vine făr'de coadă,
începu a striga:
- Hei, cumătre!
Dar ţi-au mâncat peştii coada, ori ai fost prea lacom ş-ai vrut să nu mai
rămâie peşti în baltă!
Ursul, auzind că
încă-l mai ia şi în râs, se înciudează şi mai tare şi se repede spre copac; dar
gura scorburei fiind strâmtă, ursul nu putea să încapă înlăuntru. Atunci el
caută o creangă cu un cârlig şi începe a cotrobăi prin scorbură, ca să scoată
vulpea afară şi să-i dea de cheltuială... Dar când apuca ursul de piciorul
vulpii, ea striga: „Trage nătărăule, mie nu-mi pasă, că tragi de copac..."
iar când anina cârligul de copac, ea striga: „Văleu, cumătre! nu trage, că-mi
rupi piciorul!"
În zadar s-a
năcăjit ursul, că tot n-a putut scoate vulpea din scorbura copacului.
Şi iaca aşa a rămas ursul păcălit de vulpe!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu