PUNGUTA CU DOI BANI

Punguţa cu doi bani

                                                                   după Ion Creangă

- text adaptat -

Era odată o babă şi un moşneag. Baba avea o găină şi moşneagul un cocoş. Găina babei se oua de câte două ori în fiecare zi şi baba mânca o mulţime de ouă, iar moşneagului nu-i da nici unul. Moşneagul într-o zi pierdu răbdarea şi zise:

- Măi babă,... ia dă-mi şi mie nişte ouă ca să-mi prind pofta măcar.

- Da' cum nu! zise baba, care era foarte zgârcită. Dacă ai poftă de ouă, bate şi tu cocoşul tău, să facă ouă, şi-i mânca; că eu aşa am bătut găina şi iacată-o cum se ouă.

Moşneagul, pofticios şi hapsân, se ia după gura babei şi prinde iute cocoşul şi-i dă o bătaie bună, zicând:

- Na! Ori te ouă, ori du-te de la casa mea; ca să nu mai strici mâncarea degeaba.

Cocoşul, cum scăpă din mâinile moşneagului, fugi de-acasă şi umbla pe drumuri, bezmetic. Şi cum mergea el pe un drum, numai iată găseşte o punguţă cu doi bani. Şi cum o găseşte, o şi ia în clonţ şi se întoarnă cu dânsa înapoi spre casa moşneagului. Pe drum se întâlneşte c-o trăsură c-un boier şi cu nişte cucoane. Boierul îi zise vizitiului:

- Măi, ia dă-te jos şi vezi ce are cocoşul cela în plisc. Vizitiul se dă iute jos din capra trăsurii, prinde cocoşul şi luându-i punguţa din clonţ o dă boierului.

Boierul o ia, o pune în buzunar şi porneşte înainte.

Cocoşul, supărat, se ia după trăsură, spunând neîncetat:

Cucurigu! boieri mari,

Daţi punguţa cu doi bani!

Când trăsura ajunse în dreptul unei fântâni boierul îi zise vizitiului să dea cocoşul în fântână. Vizitiul se dă jos, prinde cocoşul şi-l azvârli în fântână. Cocoşul începu a-nghite la apă; şi-nghite, şi-nghite, până ce-nghite toată apa din fântână. Apoi zboară afară din fântână şi iar porneşte după trăsură, zicând:

Cucurigu! boieri mari,

Daţi punguţa cu doi bani!

Boierul, mirându-se cumplit, când a ajuns acasă, a zis unei babe de la bucătărie să ia cocoşul şi să-l azvârle într-un cuptor plin cu jeratic, şi să pună o lespede la gura cuptorului. Cocoşul, văzând această mare nedreptate, începu a vărsa la apă; şi toarnă el toată apa cea din fântână, până ce stinge focul de tot şi se răcoreşte cuptorul. Apoi, după ce face şi prin casă o apăraie de se-nciudă hârca de la bucătărie, dădu o bleandă lespedei de la gura cuptorului, ieşi teafăr şi de-acolo, fuga la fereastra boierului şi începu a trânti cu ciocul în geamuri şi a zice:

Cucurigu! boieri mari,

Daţi punguţa cu doi bani!

Boierul îl chemă pe vizitiu şi îi porunci să-l azvârlă în cireada boilor şi-a vacilor, poate vreun buhai înfuriat i-a veni de hac  şi vor scăpa de supărare.

Atunci cocoşul, văzându-se în cireadă, înghiţi la buhai, la boi, la vaci, de şi-a făcut un pântece mare, mare, cât un munte. Venind la fereastra boierului, iar zise:

Cucurigu! boieri mari,

Daţi punguţa cu doi bani!

Boierul, căutând cum să scape de cocoş, îi veni ideea să-l dea în haznaua cu bani; se gândea că poate va înghiţi galbeni, i-a sta vreunul în gât, s-a îneca şi va scăpa de necaz. Atunci, umflă cocoşul de-o aripă, şi-l azvârle în haznaua cu bani. Cocoşul înghite cu lăcomie toţi banii şi lasă toate lăzile pustii. Apoi iese de-acolo şi se duce la fereastra boierului şi iar începe:

Cucurigu! boieri mari,

Daţi punguţa cu doi bani!

Boierul, văzând că n-are ce-i mai face, i-azvârle punguţa. Cocoşul o ia de jos cu bucurie, se duce în treaba lui şi lasă pe boier în pace.

Atunci toate păsările din ograda boierească, văzând voinicia cocoşului, s-au luat după dânsul, de ţi se părea că-i o nuntă şi nu altceva. Boierul se uita galeş cum se duceau păsările şi ofta, zicând:

- Ducă-se şi cobe şi tot, numai bine că am scăpat de belea. Cocoşul însă mergea ţanţoş iar păsările după dânsul,... până ce ajunge acasă la moşneag şi de pe poartă începe a cânta: „Cucurigu!!! cucurigu!!!".

Moşneagul iese afară cu bucurie şi ce să vadă? Cocoşul său era ceva de speriet: elefantul ţi se părea purice pe lângă acest cocoş; iar în urma lui veneau cârduri de păsări, care de care mai frumoase, mai cucuiete şi mai boghete.

Cocoşul a zis:

- Stăpâne, aşterne un ţol aici în mijlocul ogrăzii. Moşneagul, iute ca un prâsnel, aşternu ţolul. Cocoşul se aşează pe ţol, scutură puternic din aripi şi îndată se umple ograda şi livada moşneagului, pe lângă păsări şi de cirezi de vite; iar pe ţol toarnă o movilă de galbeni care strălucea la soare de-ţi lua ochii. Moşneagul, văzând aceste mari bogăţii, nu ştia ce să facă de bucurie, sărutând mereu cocoşul şi dezmierdându-l.

Baba, când a văzut unele ca acestea, numa-i sclipeau răutăcioasei ochii în cap şi plesnea de ciudă.

- Moşnege, zise ea ruşinată, dă-mi şi mie nişte galbeni!

- Ba pune-ţi pofta-n cui, măi babă! Când ţi-am cerut ouă, ştii ce mi-ai răspuns? Bate acum şi tu găina să-ţi aducă galbeni.

Atunci baba se duce în poiată, apucă găina de coadă şi o ia la bătaie, de-ţi venea să-i plângi de milă! Cum scapă din mâinile babei, fuge pe drumuri. Şi cum mergea pe drum, găseşte şi ea o mărgică şi o înghite. Apoi repede se întoarce acasă la babă şi începe de pe la poartă: „Cot, cot, cotcodac!"

Baba iese cu bucurie înaintea găinii. Găina sare peste poartă, trece pe lângă babă şi se pune pe cuibar; după vreun ceas de şedere, sare de pe cuibar, cotcodăcind. Baba atunci se duce cu fuga, să vadă ce i-a făcut găina. Şi... ce să vadă? Găina se ouase o mărgică. Baba când vede că şi-a bătut găina joc de ea, o prinde ş-o bate, ş-o bate, pân-o omoară în bătaie.

Şi-aşa baba cea zgârcită a rămas săracă, lipită pământului.

Moşneagul însă era foarte bogat. Pe babă, de milă, a pus-o găinăriţă. Iar pe cocoş îl purta în toate părţile după dânsul cu salbă de aur la gât şi cu ciuboţele galbene cu pinteni la călcâie.