după
Fraţii Grimm
- text adaptat –
A fost odată o
împărăteasă frumoasă şi bună. Într-o iarnă, pe când cosea ea liniştită,
aruncându-şi ochii pe fereastră şi văzând ninsoarea, din neatenţie se înţepă.
Ca să-şi liniştească durerea se gândi: „Ce n-aş da să o fetiţă cu pielea albă
ca zăpada, cu buzele roşii ca sângele şi cu părul negru ca abanosul!"
Şi aşa a fost.
Dar după ce se născu fetiţa, pe care o numiră Albă-ca-Zăpada, mama ei muri, iar
împăratul îşi luă altă soţie. Şi era şi împărăteasa aceasta frumoasă, dar
trufaşă şi fără suflet.
Având maştera o
oglindă fermecată, de câte ori se uita în ea, întreba: „Oglindă, oglinjoară,
cine e cea mai frumoasă din ţară?" Oglinda îi răspundea că nimeni n-o
întrece în frumuseţe. Într-o zi, pe când copila avea cam cincisprezece ani,
oglinda îi răspunse împărătesei: „Frumoasă eşti, crăiasă, atâta de frumoasă,
dar Albă-ca-Zăpada e mult mai luminoasă."
De invidie,
împărăteasa îi ceru unui vânător s-o ia pe fată, s-o ducă în pădure, s-o
omoare, şi ca dovadă că i-a împlinit porunca, să-i ducă inima fetei.
Ajungând în
pădure, copila îi ceru îndurare vânătorului, iar acesta, făcându-i-se milă, îi
cruţă viaţa, iar împărătesei îi duse inima unei căprioare pe care tocmai o găsi
pe acolo.
Rămasă singură
în codrul pustiu, Albă-ca-Zăpada rătăci ziua întreagă până-n amurg, când dădu
de o căsuţă. În căsuţă toate lucrurile erau mititele, dar curate şi bine
orânduite. Sărmana fată ciuguli câte ceva din mâncare, apoi se culcă în cel mai
mic pătucean şi adormi.
Când veniră cei
şapte pitici de la lucru, căci a lor era căsuţa, se tot minunau: „Cine a stat
pe scăunelul meu?" „Cine s-a culcat în patul meu?" „Cine a mâncat din
farfurioara mea?" „Cine a băut din păhărelul meu?"
În zori, când se
trezi, Albă-ca-Zăpada le povesti necazurile ei, iar piticii o rugară să rămână
în căsuţa lor şi să le facă de mâncare şi curăţenie. Piticii o primiră cu
bucurie.
Între timp,
maştera luă iar oglinda şi întrebând-o cine e cea mai frumoasă, oglinda îi
răspunse că Albă-ca-Zăpada e în căsuţa piticilor şi că e mult mai frumoasă
decât ea.
Împărăteasa,
mânioasă, luă înfăţişarea unei bătrâne negustorese şi o încântă pe fată să
cumpere o cingătoare şi, când îi strânse mijlocul, îi tăie răsuflarea, de o
lăsă ca şi moartă.
Când veniră
piticii, se speriară, o ridicară pe Albă-ca-Zăpada de jos, îi tăiară
cingătoarea, iar fata îşi reveni.
După un timp,
oglinda îi dădu iar de ştire împărătesei că fata trăieşte. Atunci maştera îşi
schimbă iar înfăţişarea şi, luând cu ea un pieptene otrăvit, o momi cu vorbe
dulci şi îi prinse pieptenele în păr.
Când veniră
piticii şi o găsiră zăcând, îi luară pieptenele din păr şi fata îşi
reveni.
Aflând haina de
împărăteasă că Albă-ca-Zăpada trăieşte, clocoti de mânie. Închipui un măr,
verde pe o parte şi roşu pe alta, otrăvit pe partea roşie. Când ajunse la casa
piticilor, ca să-i risipească fetei neîncrederea, maştera muşcă din partea
nerumenită a mărului. Fata nu apucă să înghită decât o îmbucătură şi căzu fără
suflare.
În fapt de
seară, cei şapte pitici o găsiră pe Albă-ca-Zăpada moartă. Plânseră cu mare
jale şi nu se îndurară s-o îngroape, ci îi făcură un sicriu din cleştar, în
care o aşezară cu grijă. Trecând pe acolo un prinţ şi văzând-o pe
Albă-ca-Zăpada, se simţi cuprins de frumuseţea ei ca de o vrajă şi îi rugă pe pitici
să-i dea lui sicriul cu fata moartă. Piticii se îndurară de rugăminţile lui.
Unul dintre slujitorii care purtau preţioasa povară se împiedică şi din
zdruncinătură sări bucăţica de măr din gâtul Albei-ca-Zăpada, iar ea învie.
Şi aşa, prinţul
o duse pe Albă-ca-Zăpada la castelul său, înconjuraţi de alaiul bucuros al
piticilor. Şi se făcu o nuntă ca-n poveşti, iar Albă-ca-Zăpada şi prinţul
trăiră mulţi ani fericiţi.
Maştera, de
ciudă, îşi luă lumea în cap şi se pierdu în codru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu